articol
stats

Coregrafia lui Murakami

Nelinistitor, spontan si introspect si tot nu zic suficient. Haruki Murakami si-a redus cartea la un singur cuvant, pe care l-a simtit atat de potrivit, incat l-a si triplat in titlu si evident ca i-a iesit mult mai bine decat mie. Dans dans dans, roman reeditat pentru a 4-a oara de Polirom (de data aceata in colectia Top 10+), a fost pentru mine o descoperire de-a dreptul entuziasmanta. Iata ce-am cules din ea.

Undeva prin anii `80, in Tokyo, un barbat de 34 de ani, al carui nume ramane necunoscut pana la capat – o sa-i zic „eroul”, sperand ca ghilimelele ma vor face sa ma simt mai putin deplasata –, face glume care aduc oarecum a Woody Allen, conduce un Subaru – nu neaparat o culme a elegantei –, gateste cu imaginatie si se ocupa de „deszapezirea culturala”. E fermecator prin ciudateniile pe care nu se sinchiseste sa si le niveleze, deprinse indeosebi de pe urma singuratatilor fara leac si fara compasiune, pe care a invatat sa si le potoleasca printr-o viziune practica. Stapan pe gusturile sale, cu pasiuni exacte si un sine matur care-si permite sa se autosaboteze din cand in cand si care nu incearca sa invadeze spatiul celorlalti, lasand sa evolueze pe langa el si alte figuri, chiar si mai neinteresante decat el. Se cauta atent pe sine, dar nu-si ofera experienta de viata drept verdict si e de o decenta aparte, intrucat nu-i strop de dramatism in constructia lui, nefiind in niciun caz induiosat de propria soarta. Deja suna a personaj de roman.  Si chiar e. Cu fler, pe deasupra.

Murakami il asaza in Dans dans dans (care, apropo, continua firul din In cautarea oii fantastice), intr-o “societate capitalista avansata”, unde evident ca nu-si gaseste locul. Dar poate ca nu l-ar fi interesat altul, daca nu existau iubita lui, Kiki, si Hotelul Delfin, care-l conving sa inceapa o cautare nu prea coerenta a ceva nu prea clar. Si-asa incepe personajul sa-si combata toate repetitiile din existenta, care-i ingroasa spiritul intr-un mod dezgustator, crede el, asa se invigoreaza prin contact uman simplu, dar dus pana la capat fara retineri. Si astfel, nu degeaba „cand ma prezentam, cand trebuia sa  vorbesc despre mine in fata oamenilor, ma simteam de parca imi falsificam notele din carnet.” (11) – pentru ca intoleranta fata de reproduceri e totala. Cu toate acestea, nu e de asteptat niciun semn al unui exces de zel intru puritanism, semnificativa fiind atitudinea nonsalanta a personajului fata de delicateturi precum moralitate vs. sex: „Ma intrebam ce inseamna corectitudinea la capitolul „sex”. Daca asta ai cauta in sex, cred ca ai avea mai mult succes ca muschi de pamant.” (71)

Mai departe, fantasticul din roman – caci vorbim, totusi, despre Murakami – e dirijat in asa fel incat sa nu se poata ridica obiectii legate de naivitatea lui, de artificialul sau deviatiile lui de prea mare pompa – e interpretabil si de aceea oarecum retractil, legitimandu-se aproape intotdeauna prin carcasa viselor. Omul Oaie exista si nu, dar nu asta e relevant. Ce e de urmarit este faptul ca personajul este aprobat mai ales prin aceea ca – paradoxal la o prima vedere – textul in sine ne sugereaza sa nu-l luam ad litteram. Fantasticul e experimentat cu intensitate, insa sub rezerva unei potentiale erori. De fapt, de aici se si trage unul din cele mai atractive caracteristici ale personajelor: exploreaza intotdeauna alternativele, sunt curioase si dispuse pana si sa intoarca kitsch-ul pe toate partile, pana sa-i gaseasca un sens, un punct viu. Protagonistul romanului, de exemplu, vede boala, o critica, dar nu se teme niciodata ca s-ar putea molipsi, toleranta explicata prin faptul ca e atat de sigur de individualitatea sa.

Mai intai e Gotanda, actorul aratos, dar mediocru, coleg de generala cu „eroul”, apoi sunt cele doua prostituate, Kiki si Mei, o numaram si pe telefonista fara nume, Yumiyoshi, cea incordata si nu prea sigura de sine, Yuki, fetita apatica de 13 ani, cu care se imprieteneste barbatul – s-ar zice ca astfel de personaje n-au prea multe de comunicat si totusi “eroul” are timp de ele, le decojeste cu precizie, pana le prinde o esenta pe care noi cu siguranta am fi tentati sa nu le-o atribuim.

Cu toate astea, insa, ”eroul” nu participa la reconditionari ale fiintei celor din jurul sau, el nu e mobilul dezvoltarii lor, prezenta lui nu e un vartej care sa le intoarca lumea pe dos; el merge doar pana in punctul in care le ofera ambianta de a fi ei insisi, asa cum pot fi doar in singuratate. “Eroul” e doar pretextul sinceritatii si al detensionarii pentru ei, insa oricat de fascinanta ar fi aceasta experienta pentru moment, ea nu are un impact major asupra celor mai multi, oricat de grozave ar parea mutarile lor in planul fictional. Iar acesta pentru ca “eroul” nu crede in eroism – si nu doar in al sau, ci extinde aceasta convingere la scara generalului –, pentru ca modestia rolului sau sa ni-l faca uman si imperfect si, din acest motiv, credibil.

Atata doar ca viata lui ramane intotdeauna cu un luciu nesanatos. E unul deviant, e rest de viata de cele mai multe ori pe cale sa se strice si, de aceea, realitatea lui nu are o consistenta normala (aceasta e si una din motivatiile preferintei catre fantastic). El are voie sa-si insuseasca orice doza de mizerie, dar dansul pe care i-l recomanda Omul Oaie e, de fapt, o ofensiva impotriva starii de pasivitate, numai buna ca sa-l pregateasca de a fi cucerit si anulat de acea forma de existenta. Daca mizeria l-ar stapani, viata eroului s-ar opri pur si simplu, pentru ca el nu ar mai avea absolut nicio forta de a influenta lumea in care traieste, or asta e esential in ceea ce-l priveste.

Despre lancezire in opozitie cu nesatul de umanitate sau de afectiune – daca e sa stabilim mai exact scara la care ne raportam – despre asta vorbeste cartea. De retinut, insa: romanul nu vorbeste despre o razboire cu o lume pierduta – ar fi si pueril, sunt convinsa, ca sa nu mai zic ca donchihotismul a cam expirat -, ci despre cum se pot face rezerve de pasiune, despre cum trebuie sa cauti, lasand toata jena aferenta unui asemenea act, in gunoiul la care tot tu singur ai renuntat si despre cum nu e surprinzator sa dai peste fragmente subevaluate de viata.

Nu intamplator am vorbit mai degraba imprecis despre actiunea romanului: in cazul de fata, tine mai degraba de un consens fictional, si mai putin de o nevoie in sine a romancierului. Calitatea dialogurilor si a relatarii intradiegetice in general iese din tipar si era de asteptat sa acopere si atributiile dinamicii narative.  Personajele secundare si cele absente nu-si incheie ciclul existential in cuprinsul romanului, dar asta nici ca ar deranja in vreun fel! Totusi, in ceea ce priveste evolutia fictionala, nu sunt convinsa de rostul unor atat de multe morti – daca nu e vorba despre o parodie, atunci pentru mine ramane un mister aceasa alegere a lui Murakami.

Zece minus pentru Dans dans dans de Murakami, lectura placuta pentru voi!

Articol scris de Anca Roman | Mie, 08/08/2012 - 22:44
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului anca.roman