Purcarete, regizorul care rupe blestemul de la TNI

Pe la jumatatea lui februarie, insa, s-a intamplat ceva neobisnuit. A venit un domn numit Silviu Purcarete, a luat un vodevil de Labiche, de pe la 1850, a bagat in distributie aproape toata trupa Teatrului, l-a adus cu el pe un anume scenograf Dragos Buhagiar, si ...blestemul s-a rupt. „Palaria florentina” ar trebui sa fie renasterea mult asteptata a adevaratului spirit teatral la Iasi. Este, si o spun fara rezerve, acel spectacol deplin pe care il asteptam ca pe un Godot in care nici nu stiu daca mai credeam cu adevarat.  

Despre ce e vorba? N-are rost sa pierdem timpul discutand despre o piesa binecunoscuta, scrisa pe reteta de succes a comediilor de secol XIX, glisand pe intreaga gama de mijloace preluate inca din Commedia dell Arte. M-as referi, cu prioritate, la regie, una delicata, cu subtilitati presurate destept intr-un spatiu aparent rece... E multa tandrete in spectacolul acesta, farsele au ceva profund uman, incurcaturile de vodevil poarta in sine naturaletea faptului real, iar necazurile in care intra protagonistii par la fel de firesti precum dusul hainei la garderoba teatrului. Nimic vulgar, chiar si atunci cand bulevardierul isi cere drepturile. Nimic tusat, chiar si cand protagonistele lesina, ori cand faptele se cer subliniate cu strigat si pistol. Imbinari armonioase intre scene, relatii scenice excelente si o remarcabila pliere a textului de veac XIX pe asteptarile spectatorului din prezent. Ceea ce este surprinzator in aceasta montare este tocmai prospetimea ei; chiar daca in costume de epoca, chiar daca intr-o atmosfera baroca, nicio clipa spectacolul nu te lasa sa crezi ca esti strain de lumea personajelor. Poate si pentru ca Purcarete insista pe decuparea conventiei teatrale, prin cei doi „mestesugari”/ clovni (Emil Coseru si Cosmin Maxim) ale caror actiuni scenice indica, quasi-brechtian, distantarea fata de universul intim al piesei. Au si ei, ca angajati ai teatrului pe scena caruia se desfasoara actiunea, numarul lor comic, momentele lor de glorie sau de asalt asupra consumabilelor, la fel cum isi au au clenciurile cu artistele ce canta la balcon. Fictiunea se imbina cu realul, iar impresia de teatru in teatru, atat de discret indicata, vorbeste deopotriva despre luciditatea in arta, si despre obligatia ratiunii de a bate uneori palma cu sentimentul.

Austeritatea decorului este ...incantatoare si indica, daca mai era nevoie, ca una dintre marile virtuti ale teatrului ramane tocmai simplitatea. Aviz marilor amatori de aglomerari scenice de la Iasi! Cateva panouri foarte inalte, aproape schele, sunt mutate de colo colo, configurand diferitele spatii de joc. Mobilitate, forta de sugestie, minimalism pragmatic si percutant. Dupa excesul de materie din „Uriasii muntilor” (ma gandesc in primul rand la covorul acela de infinite carpe colorate), Dragos Buhagiar vine cu aceasta simplitate inalta, organizand pe verticala spatiul si, prin cateva detalii, rafinand atat cat trebuie decorul. Ma gandesc aici la cele cateva elemente grafice de pe panouri, ce incalzesc, prin manualitate artistica, un spatiu altfel putin expresiv. Si, in treacat fie spus, intr-un univers de unghiuri drepte, cata forta are o cutie rotunda in care se gaseste, de altfel, „personajul principal” al piesei: palaria florentina... Sau cata forta de sugestie capata un lamai ale carui fructe sugereaza in acelasi timp preocupari gradinaresti ale celui ce il poarta si consumul virginitatii tinerei mirese, fructele fecioriei ei stoarse cu pofta de altii...

Armonia intre regie si scenografie este admirabila. Picturalitatea pe care o imprima Purcarete in organizarea grupurilor-tablou, modul in care se imbina cromatic costumele cu decorul, poezia ce traverseaza scena de la inceput pana la final, alcatuiesc o estetica vivanta, extrem de generoasa pentru punerea in valoare a personajelor si a ceea ce au ele de transmis.

„Palaria florentina” ramane, desigur, un vodevil. Purcarete nu tradeaza cu nimic marile pariuri ale acestui gen. Nici o secunda nu sfideaza cele mai frivole modalitati de a obtine comicul (un papuc ce strange un picior, sau o cortina ce prinde sub ea unul dintre actori). In acelasi timp, insa, „Palaria florentina” e un spectacol complex, cu toate „ferestrele” deschise, cu frumuseti interioare ce amplifica mesajele, dand rasului sincer, sanatos, si conotatii mai profunde, ce depasesc situatiile comice. Ai senzatia, razand la „Palaria florentina” ca, simultan, exersezi si un fel de filosofie a rasului. Ca iti obiectivezi rasul, observandu-l, disecandu-l, contaminandu-te cu inteligenta ce l-a generat. Ca razi mai destept... Tema supravegherii despre care se vorbeste insistent in caietul de sala sunt tentat sa o interpretez mai degraba prin prisma mea, spectatorul care, supraveghind scena, se supravegheaza pe sine. Exista, intr-adevar, mai multe tipuri de supraveghere induse in aceasta montare: tehnicul (cei doi clovni) ce supravegheaza artisticul, artisticul ce se supravegheaza pe sine (personajele se surprind mereu unele pe altele, se urmaresc, se suspecteaza), publicul care supravegheaza lucid mersul lucrurilor din spectacol si, nu in ultimul rand, autosupravegherea de care pomeneam mai sus.  

Un accent deosebit il pune Purcarete pe muzica: felurite bucati muzicale, impecabil facute (Vasile Sirli), condimenteaza frecvent jocul actoricesc. Adeseori, ritmul este dat tocmai de aceste delicioase acolade cantate, fie individual, fie de coruri realmente profesioniste, dirijate live (Dragos Mihai Cohal). Organizarea miscarii scenice (Florin Fieroiu) face din intrarile si iesirile personajelor adevarate mini-spectacole. 

Trupa functioneaza excelent, ca un intreg reglat fara gres. Scenele de grup transforma actorii in exponenti ai unui organism unic, polimorf, fascinant, fara ca grupul sa sufoce individualul. Fiecare compune ceva, inter-relationand, comunicand in interior si in exterior. Atrage atentia evolutia lui Ionut Cornila, poate cel mai jucat tanar actor din trupa ieseana. Descoperit acum cativa ani de profesoara Mihaela Arsenescu Werner, Cornila este un actor in ascensiune care a avut si norocul de a lucra cu regizori importanti. A stiut sa invete, nu se da in laturi de la munca, iar efectele sunt mai mult decat vizibile. Mirele pe care il interpreteaza este un cumul uman de verva, afectiune si carisma. Calin Chirila este sclipitor in rolul tatalui-socru; pastreaza in sine rudimentele provinciei, insa le distileaza in tafna si orgoliul omului care isi cunoaste scopul. Actor complet, cu prestatii memorabile si in drama si in comedie, pe Chirila se poate conta oricand. Cum am mai scris-o si in alte randuri, este un excelent lider de trupa, in functie de el organizandu-se retelele de comunicare scenica. Constantin Puscasu (surdul Vezinet), Radu Ghilas (orbul cu privire agera), Andreea Boboc (in rolul miresei), Horia Verives (complicatul verisor Bobin) sunt varfuri ale grupului din care fac parte. Izvor nesfarsit de comic sunt Daniel Busuioc (tumultosul militar Emil) si Doru Aftanasiu, incornoratul sot al Dianei Chirila (Anais, posesoarea palariei florentine). Remarcabil, apoi, personajul Pusei Darie, o Baroana in care lascivul coexista cu nobletea. Minunate revenirea pe scena a lui Dionisie Vitcu, „actorul nostru” patrimonial, dar si momentele de glorie scenica ale lui Petru Ciubotaru. Ar mai fi multe de spus despre trupa. Ma opresc aici cu satisfactia nedisimulata ca am vazut actori si actrite dispusi sa faca teatru de calitate.     

Blestemul a fost rupt! Ramane de vazut ce urmeaza...

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.