- 3624
Cronica unei povesti familiare
Va va fi foarte usor sa urmariti spectacolul “Povesti de familie” de la Teatrul National Iasi pentru ca timpul trece repede atunci cand esti amuzat, nedumerit, intrigat, curios, emotionat. Dar si pentru ca regizorul Cepoi ne propune un text la care ne raportam firesc (semnat de Biljana Srbljanovic), spus de personaje usor de regasit daca nu in experienta personala, macar in cea colectiva: tatal obtuz si agresiv, mama abuzata si depersonalizata, copilul prins in rutina scenelor de violenta (emotionala si fizica). Asadar o familie tipic balcanica, descrisa intotdeauna cu umor, pe alocuri cu tandrete, alteori cu ironie amara.
Ochiul regizorului este ludic si imaginativ – mama (Pusa Darie) este in acelasi timp victima si complice, iar tatal si fiul (Ionut Cornila si Daniel Busuioc) isi alterneaza rolurile succesiv pe masura ce scene din viata cotidiana a unei familii –stereotip dau contur unui mediu inchistat si frustrat, din care tandretea razbate aproape intotdeauna sacadat, sec si fara consecinte. Cel de-al patrulea personaj, Nadejda (Loredana Cosovanu) orbiteaza spatiul acestei familii, fiind in aceeasi masura un membru al ei, ca alter ego al copilului violentat ce isi ucide parintii la sfarsitul fiecarei “povesti”. Nadejda (in traducere, Speranta) da corp emotional intregului spectacol, in ipostazele sale de balerina schioapa, de caine hartuit si hranit pe furis si in final, de copil-calau.
Jocul permanent dintre inocenta si agresivitate, dintre normalitate si absurd comic, dintre seriozitate si anecdota este in principiu greu de sustinut. Spectacolul lui Vlad Cepoi reuseste sa o faca (in aparenta) simplu, fara sa exagereze si mai ales, fara sa ignore detaliile care dau subtilitate textului. Jocul actorilor, precis si intuitiv, aduce pe scena personaje credibile si articulate, cu care empatizam instantaneu. Reiese portretul unor oameni obisnuiti, prinsi in capcana repetitiva a unui trai zilnic frustrant si desensibilizat, incapabili sa transmita urmatoarei generatii speranta unei normalitati reale. Paricidul pare singura cale de evadare, desi el se intampla aproape ca un accident, ca o actiune lipsita de premeditare si regretata ulterior. In loc sa elibereze, violenta (nascuta din violenta) pecetluieste caderea, copilul preia si inmulteste pacatele parintilor, ducandu-le la extrema. In final, Nadejda delireaza la marginea unei lumi fara speranta, imposibil de recuperat, consecinta a unui act ireversibil ca orice violenta.
“Povesti de familie” nu-si judeca personajele si le salveaza din “mizeria” stereotipului printr-un umor nu lipsit de afectiune. Veti iesi din sala amuzati si induiosati, daca nu si inseninati.
*Guest writer pentru acest articol este Laura Ariton, sociolog.
Trailer "Povesti de familie"
