Camus à la Avram

Jan este manipularea afectiva a fiecar(e/)uia, iar crearea personajului absent tine de trinitatea feminina, mama, sora si iubita. Veriga lipsa este doar un pretext la nivel regizoral pe care Camus nu l-a prevazut din scriitura. Condeiul spectacular depaseste granitele palpabilului, unde ne referim la negrul de doliu - mama, alb sangeriu - Martha si rosu aprins - Maria. Dincolo de aceasta oranduire a culorilor, cromatica emotionala suporta o gradare subversiva, avand in vedere deschiderea spectacolului si finalul acestuia.

Mama si-a ingropat copilul in pantece inca din clipa in care acesta si-a parasit adapostul, pentru a descoperi locul in care pamantul isi are scaparea in mare. Descoperim astfel o energie retinuta, raportata la pierderea acumulata in doua vieti si o moarte. Roxana Marza, care si-a asumat rolul mamei pret de 45 de minute, reuseste sa puncteze prin ritual emotia interiorizata.

Jocul de-a baba oarba, ce deschide spectacolul, viziune retrospecta asupra originilor Neintelegerii, pe cand ne- era doar un pronume personal colectiv, este doar o acceptare ludica a propriului destin, resemnare pe care Martha, aflata la maturitatate, nu o traieste, iar materializarea acestei lipse sta sub semnul unei violente a rostirii si a gesturilor. Din cele doua entitati care il compun pe Jan, se construieste dubla ipostaza a personajului: fiul ratacitor si fratele dezertor. Daca in primul caz, ratacirea gaseste indreptare in sufletul mamei, in cel de-a doilea caz, dezertarea se pedepseste cu moartea.

De la Ne-intelegere pana la indispenabilitatea coagularii cuvantului in forma finita, regasim ritualul incununarii Marthei cu voalul de mireasa a neincluziunii adevarului nealterat, ritual savarsit de mama acesteia. Ungerea picioarelor si a mainilor cu pamant spalat in susurul ce intra intr-o scoica, faina cernuta de componenta umana a personajelor, reprezinta un ritual de initiere in moarte. Astfel, Martha respecta consensul unei proiectii grotesti, iar nota personala data de Maria Enea odata cu sustinerea personajului sta in conservarea unei emotii la acelasi nivel de intensitate, prin gradarea influentei primite de stimulii externi. Scopul Marthei se defineste odata cu neascultarea cuvantului mamei: respecta termenul-limita de a-si ucide fratele, desi pare greu de a-si infrana instinctul de razbunare, si ignora sovaielile femeii care a nascut-o om si care i-a dezvoltat automatismele de pradator.

Intermezzo-ul este constituit de alternarea planului dintre trecutul lui Jan, deoarece intoarcerea acasa coincide cu intoarcerea la origini, si cel al vietii sale prezente, Maria. De asemenea, putem considera aceste momente drept o alternare a improvizarii teatrale si a teatrului de miscare, cu rigiditatea teatrului clasic. Daca in cel de-al doilea tablou numit, al teatrului indesat de reguli, echilibrul a fost favorabil, in cazul momentului liber al actritei Ada Lupu necesitatea unei eruptii de sentimente nu a fost satisfacuta. Din punct de vedere scenografic, Maria se amesteca se muleaza in decorul minimalist inca de la inceperea spectacolului: un clopot, un leagan ce devine toaca, un cub pe care este asezat un manechin in pozitie de fetus, care se naste odata cu durerea resimtita pentru pierderea treptata a sotului: mai intai pierderea din concretul sau, pentru o zi, iar apoi pierderea intru moarte, vreme de o moarte de om. Emotia investita este una de tip descensiv, aducand avant-fin-ul spectacolului intr-o zona neutra, inexpresiva, iar aceasta dupa momentul introductiv de dominare prin haos, prin miscari violent-ritmate, prin expresia fetei ce indica la pauza de cateva secunde calmul, bucuria sau tristetea. Pe baza acestor considerente, ramane intrebarea daca s-a consumat foarte repede combustibilul interior, sau am avut de-a face cu o masinarie fada, o papusa de carton care ardea pe dinauntru, lasand intre partituri doar cenusa?

Obiectele introduse in spectacol pentru manipulare provizorie, valiza, cele doua perechi de pantofi barbatesti, toate indica spre personajul absent, cautand sa-l creeze. Cele doua planuri precizate anterior gasesc punctul comun in pantofii ce i-au acoperit pasii lui Jan - Martha ii incalta, ceea ce la nivel simbolic face trimitere la credinta populara potrivit careia daca ii iei viata unui om, ii iei toate pacatele, toate urmele lasate in viata, iar Maria ii gaseste plini de tarana. Una il imbraca, alta il ingroapa, o inversiune a rolurilor.

Finalul spectacolului pare sa indice catre secventa lipsa din incipit, si anume nasterea, zamislirea vietii, simbioza fetus-mama. Intr-o reluare a vietii personajelor, Camus ar permite iarasi mortii sa dicteze vietii cum sa traiasca? Ar ingadui acesta copiilor Martha si Jan sa asiste la intregul spectacol al vietii sale? Si daca da, ar putea scrie neclintit linia destinelor acestora?

Toate aceste intrebari, concluzii, aproximari si interpretari stau sub semnul creatiei artistice, de la Camus la Avram, de la piesa la spectacol, meritul intelegerilor si al neintelegerilor se imparte la doi, dar nu neaparat in doua. Numit fiind experiment asupra Neintelegerii, spectacolul pus in scena, ecleraj, sunet, jocul actorilor, scenografie, adaptare de text, de Cristi Avram, reuseste sa determine o focusare asupra nevazutului ce va sa vina, asupra emotiei care trebuie sapata, construita, inchegata, din firicele de nimic aparent, pentru o materializare a unor vieti ce fac naveta intre doua neanturi, inspre absurditate.

Neintelegerea dupa Albert Camus. Regia: Cristi Avram. Distributie: Mama - Roxana Marza, Martha - Alexandra Bandac, Maria - Ada Lupu, Martha copil - Maria Enea, Jan copil - Antonio Mandru. Universitatea de Arte George Enescu Iasi in colaborare cu Centrul Cultural Francez Iasi si Teatru Fix. Proiectul J'aime la scene, Zilele tanarului regizor, Editia I.

*Guest writer pentru acest articol este Andreea Tudosa, studenta a Universitatii Lucian Blaga, Sibiu.