The Dictator... te condamna sa razi

Cea mai evidenta corespondenta dintre film si realitate apare in elementele de portret inspirate de Muammar Gaddafi. Costumele excentrice, decoratiile si ochelarii de soare, garda de corp alcatuita din femei cu sacouri de camuflaj subliniind liniile fine ale taliei, masinile si pistolul spoite cu aur alaturi de discursurile inflacarate se inscriu in profilul insolit al fostului dictator din Libia. “The Dictator” nu vizeaza insa o singura figura ci cumuleaza trasaturile mai multor nume care si-au castigat in ultimele decenii o astfel de reputatie abuzand de putere in cele mai ridicole moduri: Saddam Hussein, Kim Jong-Il sau Saparmurat Niyazov(Turkmenbasy) - liderul Turkmenistanului care a redenumit lunile anului dupa membrii familiei sale.

Filmul e destept si nemilos in umorul sau care jongleza atat cu stereotipurile culturale cat si cu inertiile de receptare. O astfel de ironie adresata industriei cinematografice si consumatorilor de film este cea in care Admiral General Aladeen descopera atat teoretic cat si practic masturbarea. Textul si imaginile asociate acestui moment ataca frontal cliseele prin care e redata fericirea pe ecrane. In timp ce  dictatorul striga victorios:  I did it, I did it pe ecran ruleaza in slow motion un colaj de imagini alcatuit din pasari zburand, cai zburdand, scena Run Forrest, run din “Forrest Gump” toate cu o coloana sonora demna de-un happy end american. Asta e de fapt cheia filmului, o situatie fie ea ridicola, grava sau minora e investita cu semnificatii si concluzii disproportionate; o strategie a comicului devine supralicitarea, liberul arbitru dintr-un regim dictatorial ocupa si pozitia jucatorilor, uneori si pe cea a publicului. Stereotipurile culturale intra intr-o zona de umor negru, dur despre discriminarea femeii (I have a bad news: it’s a girl, where is the garbage?!, what do you prefer, a boy or an abortion?), antisemitism sau relatia dintre asuprit si asupritor (beloved oppressor).

Filmul poate fi pus in legatura si cu istoria mai mult sau mai putin recenta a protestelor. Critica si sarcasmul nu se abat numai asupra lumilor arabe sau asiatice ci si a societatilor occidentale. Zoey (Anna Farris), personajul secundar, o feminista americana si evreica pe deasupra personificand, dupa cum o sugereaza discursul lui Aladeen din finalul filmului, democratia e prezentata ca o minte slaba, idealista, naiva, gata sa protesteze pentru ceva ce i se pare inuman fara sa inteleaga contextul sau cauza pentru care participa la o revolta. De aceea, dupa ce dictatorului ii este rasa barba si patrunde printre protestatari acestia nu sunt capabili sa-l identifice pe baza ideilor lui si-l primesc ca pe unul “de-al lor” adoptandu-i mesajul de propaganda. La fel, prezentatoarea unui post TV american interpreteaza orice gest al sosiei dictatorului ca pe ceva conspirativ, televizorul nu-l mai scoate pe dictator din mitul sau.

Era normal ca un asemenea film aparut in mijlocul evenimentelor din Orientul Mijlociu sa starneasca o serie de controverse, reactii si antireactii. “The Dictator” opereaza cu un umor extrem care de multe ori nu tine cont de toleranta sau alte principii democratice, un film politically incorrect care taie inhibitiile si tabuurile in carne vie, mai ales pe cele din zona politicului. Din vremuri medievale se stie ca bufonului i se admite orice, el are dreptul sa spuna adevarul; intr-un interviu acordat BBC-ului Sacha Baron Cohen apara aceasta pozitie a comediantului, a personajelor sale care au puterea sa arate cu degetul si sa afirme lucruri pe care documentarele, reporterii le evita sau le cosmetizeaza. Ca si in cazul lui Borat, Sacha Baron Cohen isi extinde povestea in platourile televiziunilor sau la galele festivalurile de film, dand interviuri sub aceeasi masca fictionala. “The Dictator” a fost exclus din competitia Oscarurilor tocmai pentru aceasta atitudine excentrica a lui Sacha Baron Cohen care a pozat in General Aladeen varsand pe pantofii prezentatorului o pudra cenusie dintr-o urna funerara cu ilustratia lui Kim Jong-Il.

Satira in “The Dictator” nu poate fi perceputa la fel; in tarile care cultiva libertatea de exprimare, chiar si in Romania, filmul provoaca avalanse de ilaritate in salile de cinema. Nu cred ca putem miza pe acelasi raspuns din partea unui public format din familiile sau cunoscutii victimelor care au rezultat in urma atrocitatilor comise la comanda dictatorilor parodiati. Veti rade mai bine si mai pertinent la filmul asta daca treceti putin prin paginile de stiri care dezbat conflictele din lumea araba sau situatia Coreei de Nord. Eu am apreciat “The Dictator” pentru ca e destul de greu sa dai palme care sa gadile si comedia asta se cam descurca. Veti putea vedea filmul la Cinema City din Iulius Mall toata saptamana care urmeaza (28-31 mai, de la orele 13:40; 15:30; 17:20; 19:10; 21:00; 22:55) asadar aveti timp sa mergeti si la FFE sau la Zilele Filmului Norvegian si totusi sa prindeti dictatorul pe ecrane.