Totul este iluminat. Nelimbajul ca metafora

Aleksandr, Alexi-nu-ma-enerva, Sapka, Sasa, Toata noaptea, Banet etc. - pentru noi, occidentalizatul Alex - un tanar din Ucraina, prea agitat sa se joace pe sine, il intalneste pe Jonathan (Safran Foer) – sau, fie, Jonfen - un la fel de tanar evreu american.  Primul spune ca nu cauta decat sa stranga ceva valuta pentru a emigra peste Ocean si – intre timp - sa fie carnal cu fetele pe care le intalneste in barurile faimoase din Odessa. Al doilea cauta ceva mai mult: povestea unui bunic pe care nu l-a intalnit niciodata si a carui figura s-a estompat incredibil in Ucraina Celui de-al Doilea Razboi Mondial. De aceea are Jonfen nevoie de agentia de mare incredere “Calatorii la Origini”, de un sofer decis sa fie orb (bunicul lui Alex), de cateaua nebuna a acestuia, Sammy Davis Junior Junior si, desigur, de insasi engleza minunata a umilului Alex.

Cautarea este, astfel, motivul central al acestui roman, departe, insa, de a-si justifica asa-zisa morala printr-o incurajare venita dintr-un eventual final compensator. Nici gand sa gaseasca personajele ce aveau in minte si totusi sensul intrebarii ca obisnuinta existentiala ramane la fel de puternic sustinut.

Plecam, asadar, de la premisa comicului, care dezinhiba lectura, dar care – hai s-o recunoastem – tinde s-o arate ca pe un film prostut, de weekend, de la TV. Dar nu-i Totul este iluminat cartea aia fara chef de substanta, fara chef de realitati. Nu ca rasul ar fi o problema, nu ca ridicolul ar fi de neglijat, ci doar ca e important sa despartim nevoia plictisita si irationala a unui creator de a-si rade creatia de aceea de a violenta prin contrast, asa incat orice se afla dincolo de aceasta zona sigura a comicului sa iasa cel putin la fel de bine la iveala, ceea ce, sunt convinsa, e un act de curaj. Direct sau nu tocmai – tot de bun-simt este.

Tanar si Safran cel adevarat de tot, la fel ca personajele lui, acesta a scris o poveste de o maturitate pe care nu i-as fi asteptat-o. Trei planuri temporale majore (de la 1971 si pana la 1998), dirijate pe model epistolar de catre Jonathan si Alex, nelipsite de evidentieri care sa aiba grija ca atentia cititorului sa nu deraieze. Claritatea ideilor n-a fost, asadar, o problema, cu tot neprevazutul lor.

Si apoi, merita ceva recunoastere si temele care s-au imbinat atat de reusit, desi au tratat intr-o singura carte cat s-ajunga pentru o viata: incepand cu familia, sexualitatea si memoria si ajungand la cele de categorie grea, precum razboiul si Holocaustul, responsabilitatea sociala, vina supravietuitorului. S-au gasit personaje pastrate pana in ultimul moment pe fundal, ca apoi sa se faca transfer de influenta si sa se reverse in toata naratiunea, sa si-o assume cand nici nu parea ca merita prea mult ascultati. Si aici, desigur, e vorba despre cum reuseste J.S.Foer sa starneasca prejudecatile cititorului, asa incat, odata iesite la iveala, sa poata fi si mai temeinic starpite.

Contributia limbajului este, evident, enorma, intrucat ajusteaza personajele intr-un fel ce nici nu se simte; le incarca cu sensibilitati, dragalasenii si complexe, pe care nici nu mai e nevoie sa le numeasca vreun narator, pentru ca sunt toate minti autonome. Asadar, Alex cel impopotonat lingvistic pentru a convinge de cinismul sau, de virilitatea sa, de relaxarea sa generala, se curata singur intr-un tip (nu l-as retrograde nici la stadiul de baietel, dar nici nu l-as imbatrani in barbat) care nu se jeneaza cu si de el insusi si care nu vrea sa fie deloc intamplator, indiferent de cat de obisnuit ar fi ca individ. Apoi, la fel si cu bunicul pseudo-orb, care de la trei cuvinte ostile per replica, ajunge sa isi confeseze tineretile reprosabile, dar demne de iertare tocmai prin aceasta constientizare care trebuia sa aiba loc simultan cu rostirea.

Limbajul, oricat de vatamat ar parea la o prima vedere – si ma gandesc acum la engleza imprecisa a lui Alex, la minus-engleza bunicului si la minus-ucraineana alter-egoului lui J.S.Foer – conduce, insa, catre metafora cea mai frumoasa a acestei carti. Comunicarea nu tine de cuvant, ci de natura umana – iata o idee pe care ai astepta-o de la oricine, numai de la un scriitor nu. Poezia, povestea, toate astea se nasc inainte de a fi gandite, iar omul e intr-un miez fictional ingrosat de propria-i constiinta.

Mult mai generos decat ecranizarea in regia lui Liev Schrieber (stiti voi, cu Elijah Wood si Eugene Hutz), romanul e pur si simplu frumos si bogat, cu o poveste ampla si scrisa cu multa atentie sau, oricum, cu un talent rar. Dati, insa, play si filmului!