Paradoxul iubirii

Intoarsa de literatura pe toate fetele, mototolita, bine framantata si apoi iar risipita, iubirea – aproape cliseu, caci oare care alt subiect a fost mai inversunat exploatat?! – isi da coate cu celelalte mii de cuvinte din cartea lui Bruckner si dintre toate tocmai ea reuseste sa urce in titlu. Si chiar din cauza infinitelor explorari si posibilitati de expresie, titlul ramane unul vag si, mi-am zis, suspect de patetic, caci aduce dupa sine asteptari care pandesc o carte poate prea dulceaga.

Intrand totusi sceptica in introducerea care, am inteles mai tarziu, a fost chiar o mostra de ton, mi-am reconsiderat destul de repede pozitia caci cartea avea sa fie altceva decat ma asteptam. Purtandu-ne intai prin izul fantezist al faptelor rascolitoare din mai `68 si prin bizareriile efectelor lor si fixand aceste momente ca linie separatoare intre ce a fost si ce devine iubirea, cartea isi afirma un scop clar conciliant. Caci ce isi propune Bruckner nu este sa resusciteze insemnatatea iubirii ori sa o imbatraneasca prin conceptualizari accesorizante – oricum pare constient ca iubirea forteaza notiunea si nu invers – si tot departe de el este si intentia de a reglementa aceasta zona plina de sensibilitati si inhibitii.

Pascal Bruckner vrea de fapt sa-ncerce un melanj de mentalitati, cauta liberalizarea gandirii, face efortul de a ne familiariza cu fel de fel de atitudini fata de iubire, ne aduce date si exemple, explica si compara, pentru ca in final sa nu sugereze nicio apartenenta; e critic fara a manifesta simpatii, se sustrage si ne spune „Alegeti!”, in vreme ce el insusi se abtine de la a face asta. „Totul e bun si nimic nu-i de bun deloc, dar alegeti si deveniti mozaic de tinute”, mi-l imaginez spunand.

Rotunjindu-si ideile in constructii uneori surprinzator de reci si obiective raportate la subiectul abordat (unul eminamente emotional), fara a avea totusi premisa cinismului, Bruckner schiteaza o istorie amoroasa a umanitatii; plimba iubirea prin antichitate, clasicism, romantism, prin vremea modernitatii si prin contemporaneitate, o supune de dragul nostru tuturor corvezilor si mutilarilor cu care a fost induplecata. O confrunta cu propriul ei limbaj, cu familia, cu sexualitatea, cu pornografia, cu literatura, cu regimurile politice si chiar o lasa sa orbecaiasca intre individ si societate.

Aerul fals didactic cu care isi enunta uneori ideile nu este nici mai mult, nici mai putin decat o nota limpede de ironie. Faptul ca Bruckner nu se fereste de imperative este in neconcordanta de cauza cu rationamentul final al cartii: cititorul indemnat sa-si accepte individualitatea fara ascunzisuri si netinand cont de influente este totusi perturbat de pseudo-sfaturi, pe care le-am inteles ca pe niste texte ludice, menite sa verifice din mers gradul de impresionabilitate a cititorului.

In rest, pe Bruckner l-am simtit rezervat si precaut; ce-i drept, si categoria textului eseistic de care apartine Paradoxul iubirii impune anumite standarde. Astfel, registrul este unul mai degraba descriptiv (cu micile exceptii pe care le-am mentionat anterior), in sensul ca prefera desfasurarea unor istorioare din care pot deriva teorii pertinente, de o acuratete aproape stiintifica, prudenta lasand totusi din cand in cand loc si de concluzii indraznete (ajunge chiar la a suprapune crestinismul comunismului, are o atitudine extrem de permisiva la adresa prostitutiei, violenteaza verbalizarea iubirii: „te iubesc...formula tarfa prin excelenta”), carora nu li se poate reprosa nici cea mai mica urma de incoerenta logica.

In definitiv, cartea proiecteaza un mesaj interesant: iubirea este in mod primar nobila, dar interferentele o transforma intr-un amalgam de mizerii si acesta este si paradoxul ei. Iubirea e fireasca atata timp cat e doar simtita, dar creste diformitati sub lupa clasificarilor, a intelegerii in cele din urma. Are limite, e uneori imorala, caci „iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect” si e dezirabil sa nu fie motorul lumii in care traim, caci da nastere unor utopii care de-a lungul istoriei s-au dovedit a fi fatale.

Nu doar ca Bruckner nu face elogiul iubirii in cartea sa, dar –si asta e o alegere izbitoare – preferintele lui tind spre cu totul altceva. Nu iubirea este replica salvarii, ci „neutralitatea binevoitoare ar trebui sa fie un modus vivendi al oricarei existente colective”. Altfel zis, Bruckner lasa de-a lungul cartii lui iubirea sa-si tina discursul, sa se dea in spectacol, pentru ca in poza de final sa o surprinda mica si ridicola.

Per ansamblu, Paradoxul iubirii este o carte destul de comoda la citit; nu subjuga cititorul pretentiilor unui fond cultural preexistent, mai toate referintele fiind la indemana. Ici si colo dam peste texte-supapa, in care particularizari ale problemelor in discutie isi gasesc locul bine gandit, caci elibereaza mintea de presiunea si rigoarea adunate de-a lungul (sub)capitolului. Aceste interventii rup din ritm, fiecare avand propriul ei mic nucleu tematic. Am remarcat insa atat o suplete si o fluenta indiscutabila a ideilor, cat si o indrazneala a expresiei, de felul „metafizica penisului”, „algoritmi de fericire”, astfel incat experienta lecturarii acestei carti nu se expune pericolului de a fi in deriva.

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Carturesti Iasi.