In loc de dovleac am devenit poet

Scrisorile din acest volum nu sunt scrisori in sine ci mai degraba ar putea fi socotite un pretext al autoanalizei si al confesiunii, si mai mult decat orice, un pretext al scrisului in sine. Nu degeaba ele creeaza impresia de jurnal, de confesiune, ar fi putut fi un jurnal, numai ca poetul alege sa expedieze fiecare pagina din acel potential jurnal. Chiar motiveaza aceasta alegere intr-o scrisoare catre Mugur: „ Nu un jurnal, ci o „corespondenta” imi trebuie mie! Chiar daca tu nu imi raspunzi, ceea ce iti scriu eu e „scrisoare”, e trimisa prin posta cu plic pecetluit cu timbre mari, zimtate la fix pe margini! Intr-un jurnal ma pierd in insemnari sumare de gesturi nesemnificative.(...) Apoi corespondenta  e si mai afectiva. Oricat as vorbi numai cu mine in aceste scrisori, ele iti sint adresate, presupun un transfer de sentimente.”

Desi ele sunt scrise sub semnul unei crize a creatiei – poetul se plange deseori de faptul ca versurile nu-i mai ies ca inainte, cand ii erau parca „dictate”-  se dovedesc a fi o completare a ei, opera din „culise”. „ Nu mai jubilez ca pe la 30 de ani, nu mai am placerea scrisului. A mai ramas lectura, si aceea restransa la cativa autori, incat nu-mi dau bine seama, o fac din comoditate sau, intr-adevar, caut sa patrund un autor pana la maduvioara osului.”

Daca pana acum l-am cunoscut pe Poetul Emil Brumaru, in acest volum il intalnim pe Omul Emil Brumaru, cu fricile lui, cu sensibilitatile lui, cu cafeaua lui, cu durerile lui, extazele, visele, bolile, lecturile lui, s.a.m.d.  Dintre toti corespondentii sai din acest volum, Lucian Raicu si Florin Mugur par sa fie mai aproape de Emil Brumaru, de asta si scrisorile catre acestia doi sunt poate mai personale, mai complexe. El marturiseste despre corespondenta cu Raicu : „ Inceputa datorita unei intalniri cu Dinescu-n Iasi, coapta insa de catva timp pe cea mai secreta creanga a sufletului meu, corespondenta asta matinala, amestecata dulce-amar cu cafea si lecturi din, mai ales, batranul Dosto, ameninta sa devina axul gingas al vietii motanului ce-am fost si-al hipertensivului ce cu onoare sunt.”

Pentru cei care nu-l cunosc pe Emil Brumaru, mai ales, cartea poate oferi numeroase surprize de limbaj, scrisorile abunda de situatii comice ori comic de limbaj, as aduce ca exemple: „ Nu credem in geniu, credem in sani!”, „ Eu nu va pot arata decat un singur act, cel sexual!”. Pe langa andancime, limbajul mai are si o gingasie, o candoare derivata din privirea peotului si modul prin care filtreaza ea realitatea. Lumea se curbeaza in rotunjimi schitate in cantece naive, timpul se blocheaza in intrebari retorice gen "unde si cand are loc defecarea lui Robinson Crusoe" ori curiozitati privind lenjeria personajelor feminine din romanele rusesti, dovlecii sau mararul impun meditatii indelungate. Asa arata imaginarul „cotidianului de gingasie”, asa cum isi numeste Brumaru la un moment dat corespodenta cu Florin Mugur. Obiectul are prioritate in fata abstractului : „Dupa cum nu am inteles niciodata notiunile abstracte, tot asa cana, bulionul etc mi s-au parut fragede enigme. Ceva parca strabatea dincolo de ele. Dar nu pricepeam ce. Desfid pe oricine ca stie sa-mi spuna ce-i o cratita!”

Dar aceste momente de fantezie a la Boris Vian, sunt amenintate de o lupta permanenta cu hibele varstei: „De ce ni se iau simturile, aceste minunate slujitoare ale sufletului? Nu mai vedem ingeri, nu mai auzim clinchetul culorilor in curcubeie, nu mai aspiram duhul straveziu al aerului pur, nu mai palpam pulpa fructelor dezmatate-n miez. Un vesnic gust dulceag in gura, o vesnica ameteala, o neintelegere, o teama: astea au ramas.” Timpul poetului se imaparte intre canile de cafea baute pe sest - Cafeaua ii este interzisa de medici - , lecturile si relecturile din „batranul Dosto”, Proust, O mie si una de nopti, Shakespeare ori alti mari si indispensabili ai literaturii romane sau universale, Pufnei – fiica de doi ani, care il chinuie dar il si delecteaza, micile conflicte domestice - cu tatal ori cu fosta sotie, Dolhasca sau amintirea ei, Tamara, poezia, scrisorile, elevele de la liceul de arta... etc.

Si ar mai fi inca multe de povestit despre aceste scrisori, despre care criticii au spus ca ar putea fi una din marile corespondente a literaturii noastre. Va invit sa va convingeti singuri daca este chiar asa...

„De o buna bucata de vreme nu mai semnez Ingerul Emil Brumaru scrisorile catre cunoscuti. Mi se pare penibil. Ciudat, nu aveam sentimentul acesta, mi se pare ca nu mai sint, intr-adevar, inger.”

*Guest writer pentru acest articol este Stefana Atodiresei, librar.