Lansare si concurs: Tovarasi de camera

Salut site-ul, pe care il vizionez prima oara si, de asemenea, concursul legat de cartea lui Mihai, care mi-a placut foarte mult. Daca nu eram batrin si hirsiit intram chiar si in concurs, ca am adunat ceva amintiri amuzante si catastofice din vremea studentiei mele. E a treia oara cind incerc sa postez comentariul asta. Daca nu era vorba de Mihai, nu ma chinuiam atit. Aveti o problema de server si una de recunoastere a propriei d-voastra adrese. Chiar daca o scriu corect, cu http, se schimba singura intr-una cu www si sint anuntat ca adresa nu e corecta. Succes si spor in indreptarea neregulilor tehnice.

IARNA LA MARE Fiind iesean nu am avut placerea sa servesc placerile vietii de camin pe timpul studentiei. Dar am avut parte de intamplari traznite in taberele studentesti la care am participat, unde atmosfera era apropiata de viata de camin. Tin minte ca in anul trei, in vacanta de iarna, am stabilit cu mai multi colegi studenti sa mergem in tabara. Dar pana ne-am pus noi de acord, s-au terminat locurile din taberle de la munte. Asa ca ne-am hotarat sa mergem la mare, acolo erau locuri destule. Si iata-ne ajunsi la Eforie Nord, unde ne-am cazat la unul din hotelurile din nordul statiunii. Hotelul era ca un camin pentru ca era plin de studenti, nu mai erau alti turisti la vremea respectiva(in decembrie adica). Coditiile de cazare erau super: aveam televizor si frigider in camera, ma rog conditii de hotel. In ziua de Ajun, am plecat impreuna cu unul din colegi la Constanta sa facem putina aprovizionare pentru masa de Craciun. Tin sa precizez ca intamplarile au loc inainte de Revolutie, cand nu prea era voie sa se sarbatoreasca Craciunul, dar multi il sarbatoream, insa fara sa-i spunem pe nume.In statiune magazinele erau inchise si de aceea eram nevoiti sa ne deplasam in capitala de judet. Ceea ce doream sa cumparam era niste bautura (tarie) pentru ca la barul hotelului era scumpa. Am ajuns cu bine la Constanta si am cumparat niste vodca poloneza, care pentru vremurile acelea era lux. Niste insemnand vreo douazeci de sticle. Bucurosi ca ne-am indeplinit misiunea am intrat intr-un bar unde am mai servit cate ceva ca sa ne incalzim. Dupa circa o ora cand am iesit afara, aici era dezastru. Se pornise un viscol puternic. Am fugit repede sa luam un troleu pana la gara. Din gara aveam autobuzul care mergea in statiune. Ne urcam in autobuz, dar geamurile erau inghetate toate si nu vedeam nimic afara, asa se face ca n-am coborat la statia care era cea mai apropiata de hotel, am mai mers doua statii in plus. Acuma ce sa facem, o luam pe jos inapoi cu vantul in fata. Pana la faleza am mers noi cum am mai mers, mai mult cu ochii inchisi pentru ca vantul batea tare. Cand am ajuns aproape de mare, vantul batea atat de tare incat nu mai putea sa ne tinem in picioare. Nu va mai spun cum urla marea! Am mers in patru labe pana la intrarea in hotel, fiind foarte atenti sa nu spargem sticlele cu lichidul pretios. Intram in holul hotelului si absolut toti studentii care erau acolo au intors capul spre noi si s-a facut o liniste totala. Apoi au inceput sa explodeze rasete si comentarii. Mirati foarte am urcat in camera, noroc ca era la etajul unu. Acolo ne asteptau prietenii care si ei au facut ochii mari cand ne-au vazut. Ce dracu se mirau toti, n-au mai vazut oameni? Si atunci ne-au uitat in oglinda de pe hol si am inlemnit si noi. Din oglinda se uitau la noi doi oameni de zapada, cu cate doua gauri negre drept ochi, cu o gaura mare drept gura si doua gaurele drept nas. Viscolul pusese pe noi un strat de zapada care aderase perfect pe toata suprafata pielii si a hainelor. Colegii au sarit repede cu uscatoarele de par sa ne decongeleze. O sticla de votca s-a dus pe gatlejurile noastre aproape instantaneu.

Toata viata mi-am dorit sa stau la camin..sora mea mai mare statea la liceu in camin si cand mergeam cu parintii sa o vizitam si sa-i ducem papa bun de acasa eram fascinata de acea lume "fara parinti". Era un bloc intreg numai cu tineri si fiecare facea ce dorea si isi gestiona viata dupa propriile reguli si convingeri. Cand am dat la facultate nu am prins camin, dar nu pierdeam nici o ocazie sa-mi vizitez prietenele care stateau acolo, sa gatesc cu ele, sa invat cu ele sau sa mergem la petrecerile din camin. Povestile legate de viata de camin ma incita intotdeauna si abia astept sa citesc rockmanul lui Mihail Vakulovski.

Am cateva amintiri de pe langa camin....ca n-am reusit sa prind loc in primul an. Si se petrecea pe cand era Festudis anul acesta, cand voiam sa stau la concerte si nu puteam fiindca trebuia sa prind autobuzul de 22 spre casa-Osoi( ca am facut naveta). M-am intalnit cu cateva colege si colegi si ne-am propus sa stam pana pe la vreo 21 si jumatate si apoi sa plec....dar intamplarea face ca o foarte buna colega sa aiba o sticla de tuica la ea, iar eu eram ca o musca de otet uitand astfel o notiune elementara: notiunea timpului. Oricum, in starea aceea putin imi pasa unde mai apuc sa dorm asa ca m-am pus pe distractie si mai si....ajungand sa-i vorbesc unei tipe in versuri si sa ma inchipui Shakespears. Cand m-am trezit dimineata am fost foarte uimit...eram la un coleg acasa, pe pat, singur, iar cei care m-au transportat erau pe jos, incercau sa se odihneasca. M-am trezit pe la vreo 9, iar eu la ora 7 trebuia sa fiu la orele de conducere, la scoala de soferi. Am mai aflat ca eram sa ajung chiar si la spital din cauza ca unii s-au gandit ca nu reactionez tocmai bine- ma balbaiam si nu ma puteam tine pe picioare. Nu mai spun ca parintii mei erau foarte ingrijorati si m-au sunat toata noaptea, dar le-am cerut scuze si le-am explicat ca mi se terminase bateria si ca am ramas la un coleg; bucurosi ca sunt bine s-au gandit sa ma trimita sa le rezolv niste treburi birocratice prin spatele stadionului. Am ajuns cu mare greu acolo din cauza ca mi s-a facut foarte rau pe drum fiind nevoit sa fac mai multe popasuri pe la W.C.-urile publice....iar dupa ce-am terminat cu birocratia din Copou m-am gandit sa ma linistesc pe o banca langa localul Vanatorul. Dupa ce m-am asezat.....m-am trezit mai nelinistit ca inainte si a trebuit sa ma indrept grabit spre vechile locuri in care mai poposisem. Ce e frumos si bine e ca am ajuns acasa.....mai spre seara, dar am ajuns. Concluzia pe care am tras-o si pe care incerc s-o urmez: In toate exista cate o masura, de aceea fii cugetat, nici mai mult, nici mai putin!

Fiind din Iasi si urmand facultatea tot in oras nu am stat niciodata la camin, insa mi-am facut pe perioada facultatii o multime de prieteni “caministi” care mi-au povestit multe lucruri frumoase despre viata in camin. Amintirea care mi-a ramas cel mai puternic in minte e un obicei pe care il aveau in caminul C13 din Codrescu, un grup de prieteni apropiati a fost repartizat la camere situate una deasupra celeilalte, la etaje diferite. Fetele stateau la etajele superioare iar baietii la parter. Primind pachet cu mancare de acasa saptamanal, acestia din urma isi terminau proviziile mai rapid decat fetele si, combinand foamea cu lenea, au organizat un sistem mai rapid prin care fetele le trimiteau, de sus, mancare: au legat la geamul fetelor o sfoara destul de lunga sa ajunga pana la geamul lor iar cand vroiau sa fie serviti nu trebuia decat sa scoata capul pe geam, sa isi strige prietenele de mai sus instruindu-le in legatura cu proviziile pe care le doreau. Ele puneau mancarea intr-o punga pe care o legau de sfoara si o coborau usor, pachetul fiind apoi preluat, si evident mancat, de baieti.

Sora mea mai mare, Maia, avea o expresie despre viaţa la cămin: trăieşte cine poate, răzbeşte cine are unghii lungi! Ştia ea ce ştia, căci trebuie să recunosc că de voie, de nevoie, a gustat din viaţa de cămin destui ani – la Leova, la Chişinău şi apoi la Bucureşti. De fapt, după cum avea să constat din experienţele surorii mele, a locui într-un cămin este un bun prilej pentru a te maturiza şi a-ţi altoi un fel de capacitate de adaptare în orice condiţii. Eram un pui de copil, când veselă şi triumfătoare, sora-mi povestea întâmplarea din căminul Universităţii “Ion Creangă”, din Chişinău. Era cam aglomerat şi pestriţ acel cămin la vremea respectivă şi astfel, aşa nimerise în cameră cu vreo 3 tipe înfumurate, cu aere de stăpâne ale acelui mic colţişor, imaginat de ele a fi destinat pentru chefuri. Superioritatea lor afişată, venea din nişte trăsături fizice, cu care natura-mamă le înzestrase. Una era foarte înaltă, cu nişte picioare lungi de barză, alta avea un corp de luptătoare judo, iar cealaltă era...rusoaică. Văzând-o pe soră-mea, o fetiţă scundă şi timidă, care pe lângă toate mai era şi “lipicioasă” la carte, nu le-a stat bine deloc. De atunci, zile bune, a tot durat operaţiunea Eliberarea patului nr. 4, adica al surorii mele. Grupul de complot utilizau contra intrusei strategii de cazarmă, de la scrumul de fum pe hainele de pe sfoară ale Maiei, până la impunerea a tot felul de interdicţii: Nu călca pe covoraşul nostru ! Nu pune mâna pe... Nu! Nu! ... Vesel îşi începea dimineţile Maia – ţop-ţop, o săritură încolo, cioc-boc, lovituri în uşă după întorcerea de la bucătărie, căci fetele-cochetele îşi încuiau uşa pe dinăuntru, numai nu din nevoia de securitate probabil. Aşa a durat veselia cu muzică la maxim şi dispariţia constantă a unor obiecte personale, până când, răbdarea ferfeniţă a surorii mele a declanşat instinctul natural de autoapărare. Nu a mai putut suporta încă un truc de armată şi anume cănile cu apă, vărsate pe aşternutul său, chiar înainte de somn. A mângâiat probabil foarte frumos gâtul uneia dintre ele, căci ţin minte că avea unghii luuuungi şi ascuţite după moda de atunci. Iată aşadar, că patul nr. 4 s-a eliberat. Însă într-un alt mod decât cel sperat de “prea îndrăgitele” colege de cameră ale Maiei. Sora mea a primit ca bonus-penalitate un loc într-o altă cameră. Una “normală” de astă dată. În cazul meu, deşi sunt la a doua facultate, am rămas cu o frică naivă şi inconştientă de mediul acela înghesuit, “devorator” de intimitate şi singurătate creativă, cum obişnuiam să cred în adolescenţă. În cei 4 ani de facultate, nu am stat nici o zi în cămin. Hmm, poate toată problema-i că nu am avut niciodată unghii lungi! :) Însă mai am timp... 2 ani. Timp pentru desensibilizare fobică.

Multumesc mult! Voi fi acolo!

Ţin să vă mulţumesc şi eu mult! Am parte azi de o surpriză cu adevărat frumoasă :) Fiindcă sunt în Chişinău, din păcate nu voi putea ajunge la lansarea de la Iaşi. Însă v-aş fi foarte foarte recunoscătoare dacă aţi putea să îi transmiteţi domnului Vakulovski cartea primită cadou pentru lansarea de mâine, de la Chişinău. Voi fi prezentă neapărat pentru rock-poveşti şi oameni aleşi. Mersi mult şi o după-amiază cât mai inspirată!

Multumesc frumos! Abia astept!

Multumim tuturor participantilor la acest concurs si va asteptam cu drag si la cele ce vor urma! Pentru ca autorul primului rockman din Romania este in drum spre Iasi, Mihail Vakulovski ne-a transmis telefonic numele celor trei cistigatori. And the winners are... Cristina Brinza, Mona Oanea si Iulian Sirbu! Va asteptam la intilnirea din aceasta dupa-amiaza, de la ora 18.00, la Libraria Humanitas (str. Lapusneanu), sa ascultam impreuna rock-povesti spuse, marturisite si citite de Mihail Vakulovski, Liviu Antonesei si Andreea Stafie. Cei trei cistigatori vor primi cite un rockman "Tovarasi de camera" cu autograf din partea autorului! Va asteptam cu drag! Ana-Maria Tabarca redactor de promovare Editurile Polirom si Cartea Romaneasca

MULŢUMESC, (Alt)IAŞI, a fost beton!