John Barth si putinul de dincolo de literatura

Ne spun mesagerii fictionali ai lui John Barth ca prin America e un Heron Bay Estates ce se imagineaza si se neaga cu aceeasi forta. Aceiasi indivizi lipsiti de contur improvizeaza o mana de povestiri fara pretentii, despre niste batrani care locuiesc intr-o zona izolata din proprie initiativa, care cam mor si care n-o cam accepta. Si iata cum iese o carte despre sfarsitul vietii si sfarsitul fictiunii, in care se perinda naratori realisti, niciodata indulgenti cu propriile apucaturi. Romancieri-Batrani-Partaiti-si-Ratati (ei singuri o zic!), care nu sunt mai niciodata dispusi sa duca la bun final o conventie narativa, care divagheaza intentionat plictisitor, care isi ocupa paginile cu buletine meteo, care trancanesc despre detalii topografice daca nu irelevante, atunci cu siguranta obositoare. Naratori care accepta sa se sacrifice in virtutea demitizarilor postmoderniste si care, de aceea, nu e de mirare ca vor ca fațete ale istorioarelor lor sa ne enerveze atentia care nu poate decat sa sara de pe sine. Naratori care vor sa ne faca sa-i credem, care ne spun ca planurile lor fictionale ne prind, ca trebuie sa fim cititori-model si sa ne aplecam urechea la zumzetul universului din carte, ca apoi sa ne ia totul. Figuri incerte, care nu se supara sa fie niste neica nimeni, pe care nu le deranjeaza sa fie incurcate, care tin sa demonstreze ca de fapt noi insine, cititorii, suntem cei care sugereaza lumile fictionale. Naratori ale caror povesti sunt departe de a fi exceptionale. Naratori care speculeaza destept reactia cititorilor, ale caror minti se distreaza – dupa cum se vede – sa le suceasca pe toate partile.

In fine, un volum despre moarte, despre mediocritate, despre neputinta, despre singuratate, despre sinucidere, despre lipsa talentului. Despre Cei-Prea-Asezati-Fara-sa-o-Ceara, dupa cum s-ar fi putut foarte bine intampla sa fie numiti si in carte, personaje aproape contemporane – raman undeva prin 2000 si ceva -, cu griji plapande, cu tristetea de a nu putea trai mai mult. Despre incruntarile nu prea indraznete ale unei lumi izolate tocmai pentru a fi pregatita pentru marele nimic ce va veni. Pentru moarte si altele de felul asta.

Dar nu prea mult despre ei, pentru ca – si nu intamplator am tinut-o atata pe tema povestitorilor din carte – in definitiv, mai mult ca orice altceva, Toga Party si alte povestiri ramane o carte a naratorilor.

Semanand cu un roman fisurat, cele 9  povestiri se sprijina pe fire narative mai degraba conventionale si – sunt sigura – nu doar ca mi-ar da voie, dar m-ar si incuraja sa indrug orice le-ar aduce stricaciuni, ar fi pur si simplu indiferente chiar si la amenintarea de a le da in vileag “actiunea”. Si chiar nu e nicio aroganta daca va anunt ca in Toga Party nu-i vorba decat despre o petrecere a unor vecini  - eschivandu-se spre o zona sigura dintre antipatie si simpatie –, cu prilejul careia are loc o sinucidere esuata, urmata de o previzibila dubla retragere din viata.

Stiu ca n-as face niciun rau, pentru ca demonstratia cartii nu sta in aceasta, ci, dupa cum o vad, in alegerea de a arata ca exista fictiune atata vreme cat exista imaginatie, ca realitatea are falii pe care am face bine sa le observam si prin care n-ar strica sa ne strecuram din cand in cand. Chiar daca ar parea lipsita de incurajarile unui fundal sclipitor.

Si, totusi, in cartea aceasta nu dramatizeaza, nimeni nu cerseste mila – nici personajele, nici naratorii. Nici macar nu vor prea multa atentie nici unii, nici altii. In speta, vor doar sa explice ca intotdeauna se poate si fara ei. Ca literatura nu e sacra, ca de fapt ea se construieste firesc si fara prea multe planuri, ca e o simpla alegere și ca merita un liber arbitru, asa cum are orice individ. Si tocmai de aceea literatura are simtul ei organic, de aceea se traieste cam la fel de mult cum ne traim si noi. Asa ca cititi, pentru ca se pare ca nu-i putin lucru!