Duelul e de Bonton

Aparut ca o modalitate de rezolvare a faptelor care depaseau (din prisma expertizei) posibilitatile justitiei de a le rezolva, duelul era considerat „judecata lui Dumnezeu” (sau, intr-un cuvint, ordalie). Mult timp, chestiunea a functionat, intrind atit de bine in mentalul juridic popular, incit devenise ceva normal ca o dimineata frumoasa de primavara sa inceapa cu 3 dueluri, respectiv 3 decese. Nu stim exact daca civilizatia sau o anumita pasiune fizica, specific umana, a perpetuat existenta duelului pina in secolul XX, dar e cert ca a ramas pentru totdeauna in istorie.

Si nu neaparat pentru ca mari personalitati i-au cazut prada sau i-au supravietuit, ci pentru ca poate fi analizat si problematizat din atit de multe puncte de vedere, incit e mai mult decit un simplu element dramatic dintr-un film western. In primul rind, din punct de vedere juridic duelul ridica o mare problema: cine poate provoca pe cine? Pentru ca rezultatul duelului sa fie relevant, cei doi participanti trebuie sa se afle pe pozitii de egalitate. Daca, de exemplu, unul din ei prezinta o infirmitate, va trebui sa fie ajutat de martori sa duca lupta la capat. Daca refuza, e considerat las, iar deficitul de imagine e o pierdere mult mai mare chiar si decit decesul.

Tot la capitolul juridic intra si Codul Duelului, un document redactat tocmai pentru a stabili regulile „jocului”, care joc isi depasise de mult, prin numarul de „practicanti” si urmari nefericite, eticheta de „joc de societate (inalta)”. In multe tari, acesta a fost interzis prin lege, iar cei care se incumetau sa-l practice erau pedepsiti ori cu inchisoarea ori prin metode pecuniare descurajante. Nu insa si in Franta, unde pina si judecatorii si legiuitorii apelau la duel pentru a-si lamuri chestiunile de onoare. Existau, desigur, legi care incercau sa reglementeze fenomenul, dar aplicabilitatea acestora era de cele mai multe ori ridicola.

Autorul volumului publicat la Nemira, un francez, considera ca una din ipotezele care se sustin in chestiunea perpetuarii duelului este temperamentul latin al conationalilor sai. De ce, de exemplu, in Tarile de Jos sau Marea Britanie (loc unde ziaristii i-au luat de multe ori „in caruta” pe vecinii de la sud pentru acest obicei „barbar”) si mai apoi SUA, duelul a fost interzis si a disparut pina si din zonele underground? Raspunsul e limpede, ca mintea locuitorilor acestor zone: datorita unui primat al ratiunii inaintea pasiunii.

Dar cartea de fata nu e doar o insiruire de intimplari amuzante sau de-a dreptul tragice, pricinuite de dueluri, ci e o sistematizare reusita a fenomenului, in care puteti gasi capitole speciale despre duelurile feminine (da, chiar a existat asa ceva, dar si in epoca erau luate in ris asemenea episoade), cele intre jurnalisti sau chiar politicieni si oameni de stat cunoscuti (Napoleon, Jean-Marie Le Pen etc.).

Si totusi, de ce a disparut subit duelul ca forma de rezolvare a conflictelor ce implica onoarea si statutul, dupa Primul Razboi Mondial? Raspunsul lui Jeanneney, autorul: „Uriasul macel dintre 1914-1918 a spulberat, insa, speranta ca se va mai putea rezista, in ordinea simbolicului, la imperativele civilizatiei contemporane...”. Iar ultimul bastion al duelului, Franta, a renuntat si ea pina la urma.

P.S. Daca va intereseaza fenomenul, s-a mai publicat anul trecut un volum si despre duelurile de pe la noi.