- 3269
Cand s-a auzit ca Mircea Diaconu vine la Iasi, multa lume a tinut sa arate o constiinta in pas cu ordinea zilei. A tinut sa arate ca deja il stie pe politicianul care (...) si ca s-a sau nu s-a saturat de el. Pe mine, insa – recunosc, poate pentru ca-mi permit cliseul acela de a scoate pe banda rulanta replici fantezist de bune la ore serioase dupa ce unei intamplari i s-a pus cruce – ma multumeste nu de putine ori tocmai opusul ei: inactualitatea. Imi place sa nu am repere, imi place sa nu-mi pese si sa nu-mi explic prea in serios oamenii si excelenta lor care mi-e cel mai adesea accesibila prin literatura. Si e de-a dreptul sanatoasa o astfel de cura de dezinteres, ce curata discret si intuitiv o lectura. Scurt si la obiect: La noi, cand vine iarna (Polirom, 2013) e cartea pentru care merita sa lasi garda jos.
E un timp indepartat, in care unii copii n-au iesit niciodata din satul lor, in care inlocuiesc portretele savantilor de pe peretii scolii cu pozele bunicilor lor, in care merg cu uratul si ajung la oras cu sania trasa de cai. Cum sa descrii asta? Ori pui un personaj matur sa-ti faca ordine prin inevitabilele nostalgii – si atunci risti sa fii putin prafuit si sa mai si para, pe deasupra, ca te ataci fara motiv–, ori pui un copilandru sa-ti joace la timpul prezent tot ce-i nastrusnic in tine – dar, din nou, esti in pericolul de a deveni prea intens, de a face exces de zel cand vine vorba de a-ti sensibiliza publicul.
„Intr-o seara nu puteam deloc sa adorm din cauza lunii pline. Eu adorm si cu lampa aprinsa, uneori si cu lectia neinvatata, dar cu luna plina niciodata. Mama zice ca sunt lunatic, dar nu sunt sigur ca la asta se refera. Si fiindca nu puteam adormi, am auzit fara sa vreau o discutie a lor. Zic fara sa vreau fiindca de obicei vreau.” (60)
Romanul La noi, cand vine iarna a trecut prin focul celei de-a doua variante, alegandu-si un baietandru fara nume in rolul de personaj-narator, pe umerii caruia au cazut: sa traiasca in comunism, sa aiba parinti si un frate mai mare, sa fie vizitat de exagerat de multe matusi si aproape de la fel de multi unchi, care mai de care mai in nevoie de fasole, nuci si oi. Apoi: sa colectioneze mariane, sa aiba o prietena careia inca sa nu aiba curajul sa-i spuna altfel decat Alunita Cristescu, nenorocul de a vedea pe cineva foarte apropiat ca dusman al poporului, totul adumbrit de o tristete imprecisa, naturala si absolut fermecatoare prin lipsa ei de interes autocontemplativ.
„Si de dor ce-mi era, i-am spus Alunitei Cristescu „la revedere”, prima oara in viata, ca de obicei ii spun: „Du-te acasa, ca mi-e foame”, iar ea imi raspunde „Si mie”. Apoi plecam fiecare in foamea lui. Nici ea nu era, cred, in apele ei, ca mi-a dat o viorea transpirata, adica tinuta strans in pumn. Mi-a dat-o insa pe furis, sa nu ne vada fratele meu, care nu e deloc sentimental, adica nu e in stare sa inteleaga un sentiment.” (96)
Copilul nu identifica raul, chiar daca il intuieste intr-un mod primar. De aceea nici nu are de gand sa moralizeze, ceea ce mie mi-a placut peste masura. Pe de alta parte, nici nu i se simplifica personajul prin incurajarea unui soi de compatimire excesiva pe care cititorul ar putea sa o manifeste fata de el. Mila fata de personaje – o cale mult prea vulgara, desigur – bruscheaza cititorul si anuleaza coloritul caracterelor.
Copilul traieste in bula lui de (ne)nefiricire nu independent de contextul social, dar nici fiind dispus sa lase pe altcineva sa-si asume starea lui. Naivitatile lui sunt intotdeauna justificate, nu par a fi introduse de dragul „textului simpatic”. Copilul face judecati, vine cu argumente pornind de la acestea, crede in ele mult mai real decat ar face-o daca acestea ar fi simple decoratii. Si – ceea ce merita precizat – personajul nu se intelege pe sine ca pe o metafora, fapt ce ar fi putut umple textul de replici-citate-de-facebook, care in fond raman niste bombaneli cel mult dragute.
„Apoi am facut un inventar al fostelor lucruri din magazie. Adica o fosta caseta de bijuterii in care tinem cuiele, ca bijuteriile s-au desfiintat, o fosta butie de tuica in care tinem o multime de haine care nu ne mai trebuie, desi normal ar fi sa avem o multime care ne mai trebuie, dar mama spune ca asa e viata. Nu ma simteam prea bine si din nou mi-a venit sa fiu pasare si sa nu ma mai duc la scoala, dar m-am dus.” (82)
Personajul e absolut credibil, amuzant si adanc chiar si prin omisiune, incadrat intr-o bucata minunata de proza care bineinteles ca n-o sa-ti ajunga, al carei vocabular lasa loc de stralucirea naturalului. Romanul vorbeste despre o inocenta in alerta, nu de o blandete prosteasca, despre dragostea care, uite, uneori chiar n-are chef sa se compromita prin conventia uzurii, despre sacrificiu si ghinion, despre familia obisnuita, deloc fortoasa afectiv, dar care prinde din mers niste tehnici de autoaparare esentiale.
La noi, cand vine iarna? E o carte care copilareste matur, fara teribilismul frumosului, care, de altfel, mie imi lasa un gust salciu, dupa care nu mai merge nici lectura, nici viata. Ceva simplu, o naratiune care, daca induioseaza, cu siguranta nu si-o propune. Ceva istet si suficient de aerisit, care, nu, nu e de fapt o carte pentru copii, chiar daca prima editie, cea de prin anii `80, tocmai in aceasta categorie o incadra.