- 2625
Dan Sociu si scrisul sau grabit
Sigur ca Dan Sociu se vrea ironic. Nepasator. Rapid. Chiar si pur, intr-un anume fel. Sincer. Nu zic ca n-ar si fi, dar e adesea atat de subtire – bineinteles, voluntar, dar in cele din urma cui ii mai pasa de asta?! -, ca ar putea intra in statistici. Stiti cum e, cine practica minciuna ajunge sa-i semene dupa un punct, iar la Dan Sociu observ obisnuinta de a se retrage undeva adanc de tot, sub straturile cele mai sigure ale prozei sale. Ei bine, la ce deschidere lingvistica (cel putin) are, as fi cu totul indreptatita sa cer o scriere incomparabil mai limpede, care risca mult mai mult. Pana aici si mai departe, impresii de dupa lectura proaspatului roman publicat la Casa de Pariuri Literare, Combinatia.
“Aveam aproape 40 si ce se vedea pe mine? Sute de pagini cu articole de opinie nervoase, dar sterse, de ziarist provincial moralist si ingamfat” – o zice personajul-narator al microromanului, iar eu n-o sa-l contrazic. Nu-i o figura remarcabila, dar s-ar zice ca macar are meritul de a fi rautacios cu el insusi. De a se amenda singur pentru treaba asta. Din cand in cand doar, iar asta inseamna cam putin pentru gustul meu, caci, dupa cum o vad eu, astfel de personaje trebuie sa se sfarame singure cu toata violenta. Pana la ultima suflare.
Lasand estetismele mele dezamagite la o parte, sa va spun, totusi, despre ce este vorba in carte: personajul-narator isi incadreaza intr-o relatare simetrica implicarea mai mult sau mai putin accidentala intr-o executie pe principii rasiale. De fapt, totul pleaca de la dorinta lui de a semna un articol de presa exploziv, care i-ar face un nume si o oarecare avere. Care l-ar indeparta de la micile plictiseli indoielnic de legale pe care le practica pe net contra ceva maruntis. Si isi si gaseste povestea: numele tatuat pe spatele unei tiganci din autobuz, Radu Goia, devine parte din acoperirea lui, de care are nevoie cand intra in CRUCE, un fel de cuib de mediocri cu valori fasciste, organizatie in cadrul careia, mai mult din joaca, va directiona o crima catre un nevinovat (cel putin in cazul de fata).
Afaceri nemaipomenite cu Gerovital, ceva prostitutie, paranoia, rasism, un posibil avort, o crima care din punctul meu de vedere n-are extraordinar de mult sens, un aranjament imobiliar care din nou pare putin probabil, un avion spre Berlin etc., aranjate glumet undeva prin 2014 (dupa calculele mele), la ceva timp dupa ce s-a vazut in cinema comedia lui Caranfil despre protestele din 2012 din Piata Universitatii, la fel cum si dupa moartea lui Iliescu, pe care – ni se spune – au jelit-o multimi impresionante. In sfarsit, cam banal ce se intampla…
Cu toate ca se povesteste cu ceva vana, totul e senzationalism pur, care nu-mi trezeste absolut nicio panica, cum nici Urbancolia nu a facut-o.. Care poate ca aduce, intr-adevar a Michel Houellebecq (n-o sa ma ascund, nu mi-e nici el tare simpatic), dupa cum o spune apreciativ, insa, si Costi Rogozanu, dar caruia i se adauga si ceva giumbuslucuri destul de ieftine (ex.: “La ce tate si burta avea, cred ca-l lasase Vasile insarcinat intre timp.”). Ca sa nu mai zic ca Sociu avea sansa sa joace pe doua planuri simultan, anume acela al personajului-narator autentic, respectiv al identitatii contrafacute. Avea sansa de a-i diferentia lingvistic, putea fi vorba de un amuzament nebun, or prea putin a profitat de toate astea.
Si nu, nu mi-a scapat faptul ca totul se vrea, de fapt, o creatie cu accente parodice (retineti halucinatia, ca motiv pentru minidiscursuri dubioase in context - plus), ca e o critica a exagerarilor cotidiene, insa tot m-a plictisit structura aproape integral narativa a cartii, cu aproximari de continut, ce dau in stereotipii precum: “Ce carnat e si omul, niciodata nu-i multumit”. Asta cand exista si pasaje care arata ca se poate si altfel, de felul: “A cascat si si-a intins bratele pana la limita oaselor si putin dupa. Pe toate le facea asa, pana la limita si putin dupa.” Ei bine, cartea e cam saraca in asemenea ‘observatii post-narative’. E ca o schela care merita mult mai bine imbracata, cu atat mai mult cu cat se simte ca nu i-ar fi fost greu.
In orice caz, trebuie sa admit faptul ca per ansamblu, stilistic, cartea e rezonabila, atata doar ca e conditionata de un narator care stie ce-i de capul lui, dar care nu prea vrea sa se miste in nicio directie, totusi. Si da drumul, astfel, unor personaje trase dupa o moda minimalista; poate doar Marian/ Procurorul are o imagine tridimensionala – ceva complexe sexuale burdusite cu o aroganta de proxenet, ceva viu si interesant.
O carte cam plata, care merge citita doar ca fapt divers. La cele 100 de pagini ale ei, e cam marunta si la propriu, si la figurat. De aceea, trebuie sa recunosc ca am ramas cu o nelamurire: in fond, ce vrea proza aceasta a lui Sociu? Un sfert din carte va sta aici la dispozitie spre lecturare (sau daca o preferati sub forma de ebook), iar eu, apoi, pentru discutii.
