Cititorii in centru

Dupa o prezentare punctuala a invitatilor, Dan Shafran – care, trebuie stiut, este directorul Institutului Cultural de la Stockholm - i-a rugat pe cei trei scriitori sa isi aleaga cate un pasaj reprezentativ din propriile carti, pe care sa il citeasca publicului. Gabriela Adamesteanu a tinut mai intai, cu modestie, sa tempereze recomandarile prea entuziaste la adresa ei, spunand printre altele ca nominalizarea la Premiul Goncourt pe care a primit-o nu inseamna mai mult decat „o miscare buna de marketing a francezilor pentru a-si sustine literatura in strainatate”. A explicat ca aceasta distinctie are mai degraba caracter orientativ si local, fiind oferita de catre un juriu de studenti romani, in cazul ei. Dupa aceasta, a inceput lectura romanului sau din 2010, Provizorat.

La randul sau, Aris Fioretos a strecurat o autoironie in descrierea pe care i-a facut-o moderatorul, spunand despre sine ca este  „o coruptie genetica” – cu un tata grec si cu o mama austrica, a crescut totusi in Suedia. Ramane, insa, „strain aici, strain in departare, strain pana si-n paradis”, dupa cum o arata cartile pe care le-a scris. Romania nu ii este straina. Ii stie amanuntit pe Emil Cioran, Paul Celan si Herta Müller si a fost laureat al Premiului Marin Sorescu. A citit din editia proaspat tradusa in germana a romanului Ultimul grec.

Varujan Vosganian a propus publicului, mai intai, cateva pagini din Cartea soaptelor, intr-o a doua sesiune de lectura venind cu alternativa volumului lansat in urma cu cateva zile, Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri. Scriitor de origine armeneasca, acesta a spus ca in viziunea sa, „memoria nu este o parte a trecutului, ci a prezentului”, aratand ca este esential ca literatura lui sa echilibreze ororile istorice, sa  actioneze ca un soi de compensare morala.

Dan Shafran a prins atunci filonul discutiei si a reliefat un aspect care aduce impreuna operele tuturor celor trei scriitori, si anume faptul ca isi ofera viziunea asupra istoriei folosindu-se de nuantele pe care individul singur le poate exprima. Altfel zis, toti trei prefera sa prezinte grandiosul intr-o varianta mai putin stridenta, dar mai degraba umana, probata de personaje firesti, recognoscibile. „Trecutul la nivel colectiv se vede altfel”, completeaza Gabriela Adamesteanu, sugerand ca aceasta raportare implica o anumita detasare care denatureaza drama umana. Experienta pierderii in cartile ei se materializeaza in conflictele pe care personajele cu viata terna in general, dar si cu modelul comunist, in particular.

Incercand sa propuna o solutie pentru acest haos intrinsec, provocat de dezradacinare, Aris Fioretos a spus: „Trebuie sa te reinventezi ca sa fii compatibil cu noua cultura”, adaugand ca putina distantare te aduce, paradoxal, mai aproape de substratul lucrurilor. Impresionat de predispozitia Gabrielei Adamesteanu de a se oferi publicului intr-o maniera cat se poate de personala, a povestit cum la varsta de sase ani a fugit de acasa, luand la el paine, apa si hartie igienica. Acela a fost primul moment cand si-a constientizat singuratatea. De aici si pana la o intriganta reinterpretare a complexului oedipian nu a fost cale lunga: Aris Fioretos a explicat ca un asemenea comportament nu ar fi rezonabil, ci inutil prin sine insusi, mitul fiului care isi ucide tatal pentru a se casatori cu mama sa negarantand o prelungire a vietii, dar incurajand repetabilitatea gestului criminal fara urmare.

Revenind, insa, in perimetrul initial al discutiei, si anume cel privitor la identitate si marginalizare, Varujan Vosganian a vorbit despre compatibilitatea sa de armean cu cea de roman: „Ca mod de a explica lumea, sunt roman”, in timp ce "limba armeneasca este cea in care nu am nevoie de interlocutor”, a continuat autorul. Cu toate acestea, a considerat important sa sublinieze ca romanul Cartea soaptelor nu este unul de inspiratie autobiografica.

Aceeasi preocupare de a se distinge clar de propria opera a manifestat-o si Gabriela Adamesteanu: „Eu am incercat sa conving de mai multe ori ca nu sunt personajele mele. Am o biografie separata.”. Nu intamplator a atins acest subiect destul de sensibil. In cazul femeilor-scriitoare, a continuat ea, exista reactii acide cand vine vorba de anumite tehnici considerate a fi tabu: „criticii se uita sa nu introduci sentimentalisme, sa nu te confunzi prea mult cu personajele”. Ca sa inlature orice suspiciune, Gabriela Adamesteanu a marturisit ca a fost un copil fericit, iar aceasta nu doar din punct de vedere cultural, asa ca asocierile cu personajele ei cad in derizoriu.

Cu toate acestea, autoarea nu poate nega functia curativa a unei carti. A povestit ca a scris Daruieste-ti zi de vacanta intr-un context nefericit, pe care a reusit sa il depaseasca prin fictiune. Acesta a fost, de altfel, raspunsul pe care i l-a oferit lui Dan Shafran, care i-a intrebat pe invitati cat de important a fost pentru ei sa scrie aceste carti care, desi ilustreaza subiecte dramatice, raman detasate, calde, dar si ironice.

Imediata reactie a lui Varujan Vosganian a fost: „e important sa nasti ceva care sa ramana dincolo de moarte”, adaugand ca scrierea unei carti echivaleaza cu o improspatare a fiintei, cu detasarea de complexul mortii. A atras, insa, atentia ca tonul literaturii trebuie cumpanit foarte bine, intrucat daca se intampla ca o scriere sa indemne la ura, aceasta se devalorizeaza.

Aris Fioretos s-a aratat extrem de interesat de discutie. Partial de acord cu afirmatia lui Varujan Vosganian, acesta a spus ca modul lui de a vedea lucrurile permite anumite concesii: „ura poate fi un motiv de a scrie, iar cartea - un mod de a administra aceasta stare”. Dar cum „scriitorii stiu la fel de putine despre carti precum cititorii”, Aris Fioretis nu a incercat sa isi impuna punctul de vedere, ceea ce a dovedit nu doar respect, dar si o mare incredere in public. Si cum aceasta idee a dat gustul intregii intalniri, voi incheia amintind de publicul dezinhibat, la care probabil ca a ajuns mesajul autorului suedez.

* Articol publicat initial in Cotidianul FILIT, 28.10.2013.