- 2248
Asta e: A doua venire
Convins ca e normal sa ne simtim singuri, pentru ca asa suntem, dar ca e cazul sa nu mai asteptam de nicaieri sugestii despre adevar si bine, ci pur si simplu sa le facem noi insine, dupa cum le vedem. Acel scriitor, dupa cum l-am intuit in A doua venire (Nemira, 2012), e Marian Truta.
Daca ce am facut e intr-o flagranta sicana cu ce vom face, daca gandim inconsecvent, neprincipial, e inevitabil sa cunoastem un prezent dezechilibrat, caruia nu i se propune nici un plan, nici o promisiune si nici macar o constiinta. Lasate sa mearga in deriva, un prezent si, de fapt, o realitate cat se poate de iresponsabila, ce asigura un loc caldut pentru un “asta e” blajin, naclait, ireversibil compromitator. Un “asta e” care ne-a iesit pe gura de neiertat de multe ori si care chiar a facut excelenta in vocabularul nostru comunist. Si de-aici incepem sa pricepem ce-l irita pe Marian Truta, care-si incrunta naratorii la aceste mici lasitati.
In A doua venire, scenariul e cam asa: personaje plate trec prin evenimente neobisnuite si cad intotdeauna victime, cu toate ca nu inclina nici spre rau, dar nici spre bine. Latenta lor este ceea ce starneste, insa, instanta narativa impotriva lor, aruncandu-le moralizator numai in finaluri neplacute.
Aevum Aeternum, de pilda, ultima povestire din volum, isi permite intocmai aceste scrupule: lui Ilarion, un radioamator in esenta om comun din anii '80, dojenit de Partid pentru ambitiile sale tehnice de fapt inocente, i se pregateste o farsa. Cine o face, nu ii este prea clar si tocmai imaterialitatea acestei fiinte va fi cea care ii va da mintea peste cap. Este contactat prin cai intimidante de o femeie din trecut si de un barbat din viitor, fiind pus in fata unei decizii – si anume, daca sa construiasca sau nu un mecanism care sa opreasca atenuatoarele de timp (despre care el insusi nu ajunge sa afle absolut nimic). In fine, acestui Ilarion i se cere sa pledeze fie in favoarea celor ce vor fi, fie in favoarea celor ce au fost. Nu i se dau argumente, este doar impins irational catre un raspuns, pe care el il datoreaza numai ca o forma de acceptare a unei sclavii propuse de fiecare dintre aceste doua aparitii stranii. Cum nu se poate hotari, lasa decizia la voia intamplarii. Se dezice, asadar, de propria-i vointa, iar aceasta il face sa se simta cu mult mai putin om. Acuzator si suferind de mania persecutiei. Crispat de blocajul perfectei inactivitati. Uitat de lumea din afara din cauza platitudinii sale. Asadar, un text moralizator, ce dezaproba dezorientarea sociala si plafonarea intr-un prezent ciung, care crede ca nu are forta de a darama ce va veni dupa el – daca nu si ce a fost inaintea lui.
Am dat ca exemplu tocmai Aevum Aeternum pentru ca mi-a oferit materialul cel mai gros, iar asta cu toate ca si celelalte 4 povestiri duc credibil spre aceeasi zona tematica. Mentionez, insa, si Cumania 2010, un textulet despre un scriitor jenat de sinceritatea propriei opere, caruia ii lipseste insa curajul de a se pronunta acuzator fata de regimul totalitar in care traieste: “Traiau vremurile cele mai bune. Aleodor Comanescu nu se indoia de acest lucru. Sigur, avea unele obiectii, unele reclamatii, unele observatii. Spre exemplu, functionarea defectuoasa a ascensorului.” (p.77) Mai ales simbolistica acestei povestiri adauga un plus de valoare.
Mai departe, sa vedem cum se prezinta ansamblul. Ca dialogurile au o mutenie a lor care n-avea cum sa-mi placa – sigur ca e de avut in vedere. Apoi ca figurile si caracterele sunt destul de atenuate, la fel, e firesc sa ma nemultumeasca. Cu toate acestea, trebuie avut in vedere ca vorbim despre un tip de proza care se concentreaza pe mesaj in detrimentul jubilatiei stilistice, o scriere care, asadar, nu participa la spectacolul fictional decat destul de rezervat, de diluat, ceea ce risca, insa, o atitudine expeditiva din partea cititorului. Poate ca, asadar, era nevoie ca volumul sa imbrace o expresie mai atasanta...
Ajungem si la incadrarea in gen – si ma refer la elementele specific SF-ului, ce au rosturi metaforizante. Trebuie sa le ramarc, totusi, meritul de a nu se prezenta exclusivist. Liviu Radu, el insusi scriitor de SF observa in Revista Nautilus: “faptul ca (n.r. Marian Truta) foloseste ca decor lumi imaginare nu-i decat un artificiu tehnic”, ceea ce face ca volumul sa fie admis cu usurinta si in afara cercului (deseori inchis) al cititorilor de SF.
O antologie de 5 povestiri omogene prin experimentarea aproximativ aceleiasi tematici, si anume modurile in care invidizii pot deveni complimente gratuite ale unei puteri straine lor. N-o fi o desfatare stilistica, dar vine cu imaginarul ei solid si decent prezentat.
