Agnes Grey a mezinei Bronte

Cartea a fost scrisa odata cu La rascruce de vanturi (Emily Bronte) si Profesorul (Charlotte Bronte) si a fost publicata in 1846 sub pseudonimul Acton Bell. Are si o dimensiune autobiografica, Agnes Grey trecand prin situatii asemanatoare cu cele traite de Anne Bronte. E unul dintre cele mai simple romane pe care le-am citit pana acum si nu m-ar fi miscat in mod special daca nu as fi stiut ca insasi autoarea a trebuit sa infrunte cruzimea, opresiunea si izolarea despre care vorbeste Agnes. La fel ca protagonista cartii, Bronte a fost si ea guvernanta in doua familii burgheze; copiii pe care ii avea in grija erau alintati si obraznici si tanara era tratata cu superioritate de cei pentru care lucra.

De ce sa fi ales scriitoarea ca titlu numele „Agnes Grey"?! Raspunsul logic: e numele protagonistei prin ochii careia vedem cum se comporta mica burghezie. Trebuie avut, insa, in vedere ca se permite doar o perspectiva restrictiva, intrucat avem acces doar la gandurile si sentimentele ei, nefiind nimic care sa garanteze ca surprinde cu obiectivitate reactiile celor din jur. Dar daca mergem mai departe, observam ca tanara poarta numele Sfintei Agnes, semnificatia acestuia fiind „pur, cast”; in plus, Sfanta este reprezentata in icoane cu un miel in brate (un simbol al blandetii, al suferintei si al sacrificiului, aflat in stransa legatura cu doctrina crestina). Sa nu fim surprinsi ca aceste trasaturi se regasesc in inima personalitatii personajului. Pe de alta parte, Grey (sau „gri”) trimite cu gandul la modestie, conservatorism si monotonie (din nou, trasaturi usor de observat in ceea ce o priveste pe guvernanta). Ma gandesc ca alegerea numelui merge mai departe decat caracterizarea celei care practic este o proiectie a autoarei; Agnes era un nume des intalnit in Europa crestina, iar „grey” imi sugereaza evitarea extremelor si pierderea in fundal. Astfel, cred ca „Agnes Grey” trimite catre orice femeie din secolul al XIX-lea a carei voce se pierde in multime, care nu poate sa iasa in evidenta, care sufera in tacere. 

Sa nu uitam ca desi vorbim despre secolul dezvoltarii industriale, tinerele educate din clasa de mijloc aveau putine optiuni privind gasirea unui loc de munca decent; acesta este motivul pentru care multe dintre ele ajungeau sa fie guvernante sau profesoare (de altfel, e usor de observat ca in romanele surorilor Bronte se pune mare accent pe educatie, aceasta fiind singura sansa a femeilor de a-si depasi conditia si de a fi independente din punct de vedere financiar). Totul bine si frumos daca ne gandim ca nu e chiar atat de greu sa educi copiii, dar problema e alta. Guvernantele erau angajate de familii bogate, in care stapanii de multe ori nu stiau cum sa le trateze. Femeia apartinand acestei „caste" si care venea in casa celor de conditie inalta avea o anumita educatie si nu provenea din clasa de jos; cu toate acestea, era stiut faptul ca decizia de a lucra era luata de cineva cu o situatie financiara precara. Deci cum te comporti cu o persoana din clasa de mijloc, care lucreaza pentru tine fara a fi servitoare, dar nu e nici ruda sau musafir? Uneori, nu foarte bine.

Agnes porneste pe noul drum plina de sperante, dorind sa lucreze, sa-si ajute parintii si sa cunoasca locuri noi, dar aceste vise vor fi spulberate cand intra in casa familiei Bloomfield. Aici da peste niste copii mai mult decat obraznici (Tom, unicul baiat, avand o placere sadica in a omori animale mici, fara aparare) si este invinovatita de parinti pentru defectele celor mici. Doamna Bloomfield este indulgenta si trece cu vederea lipsa de respect fata de guvernanta, deoarece atat ea cat si sotul ei (si alte rude) afiseaza acelasi aer de superioritate. Din acest punct de vedere, situatia nu se schimba foarte mult nici cand Agnes devine guvernanta celor doua domnisoare Murray.

Din punct de vedere moral, protagonista noastra nu evolueaza; sigur, experientele prin care trece isi pun amprenta asupra ei, dar ea este de la bun inceput o fata virtuoasa – asa cum ne-am si astepta de la fiica unui preot din acel veac – care niciodata nu greseste. Toate celelalte personaje (care nu fac parte din familia lui Agnes) sunt criticate pentru superficialitatea si tendinta spre materialism de care dau dovada; criteriul dupa care acestea sunt judecate este cel de natura religioasa (si nu putem trece cu vederea faptul ca influenta religiei se resimte la tot pasul).

Pusa in contrast cu protagonista este frumoasa Rosalie Murray, una dintre fetele careia Agnes i-a fost guvernanta. Uneori te intrebi cine incearca mai mult sa se impotriveasca regulilor societatii, in cintextul in care ambele tinere isi doresc o oarecare independenta. Agnes e foarte blanda si isi respecta principiile; Rosalie este mai rebela (sau cel putin asa o vede guvernanta ei) si ar vrea sa fie mereu admirata, sa franga inimi si sa se marite cat mai tarziu posibil. Dar Rosalie ajunge sa se supuna normelor fara nici o problema si se casatoreste cu un barbat bogat, dar pe care nu il iubeste si alaturi de care e nefericita. Putem vedea aici o pedeapsa pentru ca a pus mai presus de iubire situatia financiara, acesta fiind, de altfel, un fapt absolut obisnuit la vremea respectiva; practic, Bronte nu aduce critici unei anumite persoane, ci normelor contemporaneitatii sale.

Pe de alta parte, e lesne de observat ca romanul are un final fericit; printre atatea lacrimi si umilinte si-a facut loc si o poveste de dragoste (desi aceasta cade de obicei pe plan secund). Personal, mi s-a parut destul de fortata si stangaci conturata, dand impresia ca legatura dintre Agnes si Edward e absolut necesara pentru ca aceasta fata cu suflet atat de bun (si subliniez ca lipsa defectelor in personajul principal poate fi iritanta pentru cititori) sa-si primeasca rasplata. Ea a urmat modelul mamei (care a fost dezmostenita de familie pentru ca s-a maritat cu un barbat mai sarac decat ea) si al surorii ei si s-a casatorit din iubire, formand un cuplu in care ambii parteneri sunt egali. Si totusi eu am fost nevoita sa revin asupra unor paragrafe sa ma lamuresc cand si cum cei doi s-au indragostit.

Concluzia? Desi un clasic, nu e un roman stralucit; cu toate acestea, ne ofera o farama atat din Anglia secolului al XIX-lea, cat si din viata autoarei. Poate in timp scrisul mezinei Bronte ar fi ajuns la nivelul surorilor ei (nu cred ca ar fi fost imposibil, din moment ce nici Profesorul lui Charlotte Bronte nu pare sa ofere prea multe), dar nu putem decat sa ne bucuram de cele doua romane lasate in urma de ea si sa ne intrebam „ce-ar fi fost daca...” (ar fi scris mai mult, ar fi trait mai mult).