interviu
stats

„Vreau sa fiu un om care convinge”

Regizorul Vlad Massaci se afla la Iasi unde monteaza la Teatrul National „Vasile Alecsandri”, Tartuffe de Molière. Ne-a oferit acest interviu despre virajul la secolul clasic, despre actor si scena actuala intr-un jam session cu ceai migdalat, tutun picant si o vibratie confuza venita dinspre mesele din preajma.

AltIasi: Numele dvs se leaga in constiinta publicului de regia si dramaturgia contemporana, fie ea americana, irlandeza, germana sau scandinava. Ati tradus in premiera autori din aceste tari. I-ati facut celebri si la noi. De unde credeti ca vi se trage atractia pentru dramaturgia contemporana?

Vlad Massaci: Vine din placerea mea de a lucra cu actorul. Adesea, textul contemporan ofera o situatie limita. Imi amintesc ca primul text contemporan pe care l-am montat a fost Usa inchisa de scriitorul irlandez Graham Reid, in 1998, la Teatrul Timeretului din Piatra Neamt, cand eram in ultimul an de facultate. Usa inchisa m-a fascinat. Vorbea despre lasitate, un sentiment pe care il traisem cu totii in perioada de dinainte de ’89. Textul avea si situatie limita: un om asculta de dupa usa cum prietenul lui vechi este ucis in tortura si cu toate ca se roaga sa intre, nu se i se permite. Eu caut in textele contemporane doua elemente: situatia limita despre care vorbeam si rasturnarile de situatie. Marele maestru in rasturnari este Neil LaBute. El merge lin cu povestea pana intr-un punct, dupa care, face o intoarcere la polul opus si tot ce s-a intamplat pana atunci trebuie privit dintr-o cu totul alta perspectiva. In felul acesta personajele se schimba si evenimentele capata o alta conotatie. Eu ca regizor nu sunt altceva decat un om care si-a dorit sa fie actor. Recunosc. Insa nu sunt defel un actor ratat, dar il inteleg pe acela care iese la rampa. Cand lucrez pe un text, in mintea mea joc toate rolurile. Cred ca un regizor trebuie sa aiba notiuni de actorie clare pentru a se putea face inteles fata de cei de pe scena care asteapta indicatii.

A.I.: Si-n aceste conditii, care e locul regizorului in relatia sa cu actorul cand se lucreaza un text contemporan? Mai poate fi regizorul un pedagog (modelul Stanislavski), un mediator (modelul Brook) sau, de ce nu, chiar un magician (Grotowski)?

V.M.: Da, textul permite oricare dintre atributele acestea. Eu ma vad mai degraba pedagog. Avand si experienta cu studentii, pe cand eram cadru didactic la UNATC, am invatat sa descopar impreuna cu actorii. In lucrul la scena exista doua tipologii majore, dupa cum am invatat eu de la Radu Penciulescu: regizorul care comunica actorului rezultatul la care cel de-al doilea trebuie sa ajunga si regizori care organizeaza situatia fara sa stie care va fi finalitatea, caz in care actorii impreuna cu regizorul ajung impreuna la un rezultat. Eu urmaresc lucrurile concrete, iar lectia aceasta am primit-o de la Radu Penciulescu, intr-un workshop de la Olanesti din 1999.

A.I.: Pe de o parte Catalina Buzoianu, care v-a fost indrumator in anii facultatii, pe de alta parte, iata, Radu Penciulescu...

V.M.: Exact. Catalina Buzoianu era un magician, in vreme ce Radu Penciulescu facea parte, daca ar fi sa-i impartim astfel, din categoria pedagogilor. Cand eram student mergeam la clasele de actorie ca sa vad cum le explica profesorul tinerilor. Asa am preluat multe de la Gelu Colceag. El avea darul de a aprinde lumina acolo unde toti orbecaiau in intuneric.

A.I.: Lucrati mult cu tinerii, la fel si la Iasi aveti o echipa cel putin pe jumatate formata din tineri angajati sau colaboratori. Cum reactioneaza ei la mesajele dvs si cum interactionati cu ei?

V.M.: Cred ca tinerii, la fel ca si mine, nu cred in tirani. Eu nu cred decat in oameni egali. Cred in colaborare. Nu-i indic actorului ce sa faca, ci ii sugerez ce ar putea face. Asta nu inseamna lipsa de autoritate, ci un alt fel de autoritate. Intotdeauna pornesc de la ideea ca si eu si ei ne-am adunat la repetitie pentru ca suntem pasionati de ceea ce facem si pentru ca suntem profesionisti. In teatru prefer relatia ca intr-un meci de ping-pong in care mingea trece de la unul la altul si creste pana ajunge o minge de baschet. Refuz sa fiu dictator. Vreau sa fiu un om care convinge.

A.I.: Ati depistat talente printre tineri? Mai are nevoie scena noastra de talente sau e de-ajuns sa ai rezistenta ca sa alergi intre un teatru si un studio de filmare, intre doua evenimente?

V.M.: Exista unii care sunt extraordinari, dar care nu muncesc, unii care nu sunt talentati, dar muncesc si exista unii – rari – care sunt si talentati si si muncesc enorm. Sunt unii care trec doar pe scena si totul se umple, apartin acelui loc. In ce ma priveste, eu caut actori care sa fie curiosi. In teatru, a fi curios e o calitate esentiala.

A.I.: Dvs ati debutat cu succes (recunoscut si premiat si de critici) in teatrul de stat, apoi ati continuat cariera si in zona teatrului privat, cel putin pentru o perioada. A fost o buna oportunitate pentru a va face cunoscut. Acum, cand aveti la fel de bine si experienta teatrului de stat si a celui privat, cum vi se pare spatiul alternativ de la noi, care capata contur din ce in ce mai vizibil la nivel national? Companiile independente sunt tot mai numeroase, festivalurile dedicate acestui gen s-au inmultit. Credeti ca va rezista alternativul in timp – precum avangardele de la inceputul secolului XX – sau credeti ca e doar un moment de trecere spre un alt capitol mai consistent al artei spectacolului?

V.M.: In cazul in care comunitatile nu se hotarasc sa sustina financiar miscarea independenta, aunci aceasta ar putea fi in viitor o problema. A trai cu impresia ca teatrul independent nu depinde de un buget e complet fals. La acest capitol am experienta Germaniei, unde am vazut ca statul ofera un spatiu in care se poate lucra si din finantari se acopera cheltuielile curente. Exista un teatru independent comercial – care face concurenta celui de stat –, altul care e experimental – si pe care nu-l sustine nimeni cu fonduri – si altul de impact social. Toate trei genurile sunt prezente si in Romania, cu precizarea ca teatrul experimental e foarte putin reprezentat. Singurul spectacol de acest gen pe care eu l-am vazut fiind Parallel (regia: Ferenc Sinkó si Leta Popescu, producator: GroundFloor Group). Teatrul independent poate fi facut cu sume mici, rezultand spectacole valoroase (uneori!) pentru ca realizatorii unui proiect independent au o mai mare libertate sa comunice foarte direct ceea ce ii preocupa, fiind ei de multe ori si autorii textului, in vreme ce in productiile din sistem se pot consuma bugete mari pentru spectacole indoielnice si care nu comunica mare lucru. Important e sa dam credit celor care aduc ceva nou. Asa cum mi s-a dat mie in anii 2000, cand am importat conceptul de teatru-sport, o forma de spectacol de improvizatie in care doua echipe de improvizatori se infrunta (de unde particula "sport") in jocuri teatrale de improvizatie. Pe atunci, pur si simplu, Florin Zamfirescu si Gelu Colceag mi-au dat credit sa vin sa fac la UNATC ateliere de teatru-sport pe care eu il studiasem in Germania. Acum, foarte multi actori isi castiga traiul practicand teatrul de improvizatie. Avem si festivaluri dedicate teatrului de improvizatie si, in curand, va aparea si traducerea la Impro, cartea lui Keith Johnstone. Nu eu fac aceste lucruri, ci - cum sa le zic? - urmasii mei intr-ale improvizatiei (Vlad zambeste, iar eu gasesc in expresia lui unda de implinire).

A.I.: La Iasi montati Tartuffe. Se stie ca la Teatrul National din Iasi textele clasice sunt pe gustul marelui public. Dar si Edmond a fost foarte bine primit acum doi ani si, cu toate acestea, va intoarceti cu un text clasic. Care ar fi motivul dvs?

V.M.: Ma voi indrepta mai mult spre textul clasic pentru ca simt ca lectia textului contemporan am tocit-o destul. Asa ca in acest moment sunt un „tanar” regizor care invata, folosind experienta acumulata, dar pasind pe un alt drum. Vreau sa vad unde duce, pentru mine, poteca asta. In acest moment constat ca e o inflatie de Tartuffi si in sensul ca e frecvent abordat pe scena romaneasca. Numai daca ma refer la ultimii ani, textul lui Molière s-a lucrat la Bucuresti, Craiova si Oradea. Sunt, din aceasta pricina, motivat sa spun ca teatrul e un fel de oscilometru al societatii. Asa ca montand Tartuffe e ca si cum ai pune degetul pe o rana, ca si cum ai intreba cat mai putem trai in ipocrizie si in impostura, dar mai ales cat de capabili mai suntem sa recunoastem impostura si ipocrizia atunci cand le vedem? Si nu ma refer strict la clasa politica. In fond, clasa politica e oglinda noastra. Tartuffe e o piesa foarte concentrata, nu vorbeste in plus, nu are actiune inutila care ar putea fi taiata. N-as vrea sa cad in locuri comune si sa zic ca textul este extrem de actual. Dar are ceva care mi-a atras atentia in mod deosebit – si aici ajung la motivul meu pentru care am plecat in aventura cu Molière. Tartuffe nu e un impostor care doar se expune, ci in egala masura e un impostor care ii expune pe ceilalti. Nu doar ca e un personaj rau, ci e „dincolo de bine si de rau”. El e amoral. Si-n aceasta amoralitate, e perfect liber. Noi toti ne-am dori sa fim ca el, dar nu avem curaj - slava Domnului! Cei din jurul lui sunt societatea civila. O societate care cleveteste pe la colturi, insa care nu face nimic, e paralizata. Majoritatea romanilor se regaseste in Orgon – un individ care are creierul neted, spalat si e vrajit de tupeul lui Tartuffe. Tartuffe e in fond un om liber care ne rade in nas si ne expune toate slabiciunile.

A.I.: Se stie ca Molière trebuie citit in contextul secolului clasic francez, in cheia biografiei sale si in subtextul scriiturii sale. Veti schimba codul?

V.M.: Le cer actorilor sa joace situatii dramatice, pentru ca ceea ce se intampla e realist. Asta nu inseamna ca rasul dispare, insa eu n-as urmari pe scena rasul in hohote. Vreau in schimb sa captez atentia spectatorului. Vreau ca el sa sesizeze relatia dintre personaje si el insusi. Spectacolul nu e cu panglici sau crinoline, ci are un invelis contemporan. Vad problema religiei din text ca un corespondent la ideologie.

A.I.: Tartuffe sau Impostorul e una dintre cele mai grave piese ale autorului francez, chiar daca forma care-o imbraca e comedia. Asadar, cine e Tartuffe acum, la inceput de secol XXI?

V.M.: Stim cu totii cine e Tartuffe. Il vedem seara de seara la televizor. Dar stim cine e Orgon?

Articol scris de Ioana Petcu | Mar, 30/09/2014 - 19:06
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu