articol
stats

Si ce mai e pe la Teatrul din Iasi sau Cum s-a saturat Chirita de Moldova

Cu textul care a devenit o traditie pentru urbea culturala a Iasiului, Teatrul National marcheaza a doua premiera a stagiunii, in regia lui Ion Sapdaru. Continuand istoria locala a piesei, vorbim din nou despre incriminarea moravurilor viciate, pozam in tipologiile comediei clasice bulevardiere, cantam, dansam si glumim. Si mai ce?

Ca la carte – si nu prea –, se incearca prin viziunea regizorala pastrarea elementelor care impresionau publicul din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dar si specularea altor locuri ce vor a face referire la contextul actual. Chirita e jucata in travesti (consolidandu-se linia deschisa odata, la 1874), calul „armazoanei” apare pe viu in scena, canticelele vesele sunt si ele pastrate. Dar in relatia dintre intentie si realizarea ei apare un hiatus: fie pe fondul ingrosarii unor tertipuri comice, fie din pricina neadecvarii referintei in contemporan. Capatanile de zahar primite ca plocon de Barzoi sunt inlocuite cu tablouri ce vor fi inchise in camara (trimitere spre personajul de pe scena politica autohtona care-si demonstra placerea de colectionar ascunzandu-l pe Grigorescu sub pat). Dar se insista prea mult asupra acestui aspect, astfel ca ironia ajunge sa-si piarda din efect. In scenografie se opteaza, nejustificat, pentru un set de fotolii de gradina cu design actual, in vreme ce toate celelalte elemente din decor si recuzita se inscriu in stilul secolului al XIX-lea. Optiunea ramane de neinteles.

Nu e usor sa mentii viu un text cum e cel al conului Basil pentru publicul Iphone-ului, al gaming-ului si al VR-ului. Glume care ridiculizau societatea dornica sa urmeze moda de la Paris, cuvintele devenite intre timp arhaisme si-au mai pierdut din rezonanta azi. Ce era candva o realitate cotidiana, azi e perceput mai curand ca o curiozitate. Mai sunt si situatii neverosimile care pot ingreuna si mai mult munca regizorului cu textul. Ion Sapdaru reuseste sa dea o miza acestor desuetudini ale epocii. Teatralitatea in care se contureaza personajele depaseste aceste obstacole. Niste papusi pe scena sunt prinse intr-o conventie. Patetismul, adresarea catre public sau exagerarile au sens in desfasurarea caricaturala. Iar intr-un asemenea cadru, regionalismele sunt delicioase. Kitsch-ul ca obiect si omul-kitsch starnesc hazul, insa doar atat... Nu se citeste nici o intrebare mai adanca. Chirita ramane limitata in comicul simplist si-n happy-end-ul caruia cu greu ii mai gasesti in 2017 un sens logic.

Intre volanase, ciucuri si fundite, in catifeaua rosie, in spatele evantaiului, surade glacial Horia Verives. E un actor experimentat si stie sa-i dea amplitudine si savoare personajului. Si-un dram de bizarerie. Monstruoasa inofensiva, voluntara in naivitatea ei, cu alunecari in absurd si caraghioasa fara voia ei, eroina asa cum e ea interpretata acum e o aparitie spumosa. Verva ei neobosita e dublata de impresia unui corp lipsit de interioritate. Actiunile ei se dovedesc a fi derizorii, ceea ce in subsidiar o determina, intr-un moment de solitudine, sa spuna: „M-am saturat de Moldova”. E o marturisire aparent comica, dar care ascunde trista plictiseala de a fi singur contra valului si de a fi mereu contrazis de realitate. Regizoral insa amaraciunea protagonistei nu e cautata, astfel ca lui Horia Verives nu-i ramane decat sa pianoteze pe partitura caricaturala cu modulatii grotesti. Atrage intr-adevar toate privirile, intra si iese din ritm fara dificultate. Dumitru Nastrusnicu e Barzoi, nostalgicul pentru care „zapezile de alta data” sunt de fapt un morman de borsuri, musaca, alivenci si baclavale. Descentrat acest portret de familie in care ea e constructorul unui vis penibil pentru el, retrogradul, acelasi care afirma pe cat de sincer, pe atat de dureros: „Sarmana Chirita, ai nebunit la batraneta, fata mea”. O dictie clara, un ludic ascuns si nota usor bufa, atribute pe care Nastrusnicu le balanseaza cu perspicacitate, schiteaza portretul unui vicios avid si corupt. Daca textul il lasa intr-un plan secund pe Ion, Sorin Cimbru ii da evidenta. Sluga devenita servitor e acum imaginea unui personaj bruegelesc, cu un compotament mai degraba salbatic, decat obedient. Iar cata obedienta mai are, ea vine dintr-o neputinta a personajului. In jocul lui, Sorin Cimbru apasa corect pedala miscarii haotice, grosiere, sacadarea si tonalitatile de om primitiv. Bun exercitiu actoricesc.

In universul marionetizat, Luluta (Iuliana Budeanu) si Gulita (Gelu Ciubotaru) sunt un fel de Chirita si Barzoi in miniatura. Tinerii actori se remarca prin energia si sinceritatea cu care-si trateaza rolurile, incadrandu-se bine in peisajul cu figuri ce starnesc rasul, usor isterizate. Pe registrul teatralitatii excesive – amprenta a viziunii regizorale - se inscriu si Leonas (Cosmin Maxim), Monsieur Sarl (Doru Aftanasiu), Safta (Irina Radutu Codreanu). La fel si personajul colectiv (taranii, musafirii): Anne Marie Chertic , Diana Chirila , Oana Sandu, Tatiana Ionesi, Livia Iorga,  Alexandra Bandac, Irina Tocanel, Irina Cretu, Ionut Cornila,  Daniel Busuioc, Constantin Avadanei,  Adrian Marele, Radu Mihoc, Francisc Bucur, Lucian Valacu, Petre Sapojnic, Gabriel  Anton, Ioan Ursulescu, Claudiu Mihalcea.

Dinamica din prima parte, se estompeaza in cea de-a doua, ritmul spectacolului scazand, in pofida rasturnarilor de situatie de la final. Unele gaguri sunt repetitive si doar ultima poza ramane pentru o vreme in memorie, deschizand un arc peste timp: in rochia sa, Chirita de acum aminteste de actorii Nationalului care i-au tot purtat costumul de catifea rosie: Matei Millo, Miluta Gheorghiu, Teo Corban; in spatele ei, umbrele celorlalti. Radem si azi la replicile personajelor sastisite de Moldova si care se viseaza la Paris, dar oare n-am putea merge mai mult in dedesubtul acestor randuri? Sa scotem la iveala o unda de amaraciune, ceva mai multa substata din sufletul unei femei trecute de prima tinerete care se straduie sa creeze o lume, care ascunde obrazul obosit sub multa pudra, care se lasa sedusa de un presupus ofiter. Falsa realitate, in cele din urma. Mincinoasa si cupida. De ce-am hrani diletantismul, in fata caruia se intrista si Alecsandri la timpul sau?! Ramanand la suprafata textului, nu stiu daca avem o sansa de a gasi leacul impotriva plictiselii moldave. Ori poate nu e nimic de lecuit...

Articol scris de Ioana Petcu | Mie, 15/11/2017 - 19:55
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu