Regia este o meserie pentru lupi singuratici

Calin Ciobotari: Radu Nica, ne aflam in Teatrul „Luceafarul” Iasi, unde repeti la „Printul fericit”, de Oscar Wilde. Cum te simti la Iasi?

Radu Alexandru Nica: Foarte bine! Am simtit acea caldura tipic moldoveneasca pe care o cunosteam si din familie – tatal meu e din Vrancea.

C.C.: Stai sa vedem pana la capat! (radem – C.C.)

R.A.N.: Deocamdata ma simt foarte bine. Oamenii sunt foarte seriosi si interesanti. Trupa de actori mi se pare extrem de entuziasta si chiar imi face mare placere sa lucrez cu ei.

„Pana la urma, arta nu se afla la baza piramidei lui Maslow. Vorba lui Brecht: mai intai stomacul si dupa aceea morala”

C.C.: De la Sibiu sau Timisoara, cum se vede Iasul teatral?

R.A.N.: Nu pot sa zic ca putem avea sentimente intemeiate de superioritate. Sa spunem doar ca la Sibiu, Cluj, Timisoara se fac lucruri ceva mai apreciate. Ce-i drept - se fac si de mai multa vreme. As risca sa spun ca fenomenul teatral e cumva mai impamantenit acolo. Exista si o traditie cu o continuitate mai mare, desi Iasul a avut primul Teatru National, dupa Bucuresti. Oricum, teatrul la Timisoara si Sibiu se face de mai demult decat oriunde in spatiul romanesc. Vorbim de traditii de ordinul a sute de ani, mostenite din generatie in generatie si, desigur, duse mai departe. In esenta, insa, n-as privi deloc lucrurile cu superioritate. Se intampla multe si aici, la Iasi. Drept dovada, exista nominalizari la premii importante, exista spectacole selectionate in Festivalul National de Teatru, premii... Uite, ma gandesc chiar la Dumitru Georgescu, actorul de la „Luceafarul” care tocmai a luat premiul pentru „Cel mai bun actor” la Galele „Hop”. E o banalitate ce spun acum, dar toata lumea stie ca Moldova este o zona care a produs si produce foarte mult talent in teatru, in arte.

C.C.: Esti de parere ca localizarea spre vest (vestul tarii, vestul Europei) avantajeaza teatre precum cele din Sibiu, Cluj, Timisoara?

R.A.N.: Da, cred! Actualmente, toti ne uitam spre vest. Si in Sibiu, si in Timisoara exista un focus aparte pe teatrul german, care, in prezent, dupa parerea mea, este cel mai bogat. Si la propriu, si la figurat...

C.C.: In definitiv, ce are teatrul german si nu au celelalte teatre?

R.A.N.: In primul rand, foarte multa diversitate. In al doilea rand, are probabil cele mai mari bugete din lume, ceea ce, evident, atrage cei mai valorosi/inovatori creatori din lume. Exista in Germania, apoi, un sistem teatral foarte vast: de la teatre nationale, la teatre de interes national sau teatre regionale. De pilda foarte multe orasele de 20-30.000 de locuitori au propriul lor teatru subventionat, ceea ce in Romania este de neconceput. Asadar au si o infrastructura de invidiat.

C.C.: La capitolul trupe particulare cum sta Germania?

R.A.N.: Trupele particulare le gasesti in special in orasele foarte mari. Berlinul este foarte puternic la acest capitol: nu mai putin de 300 de teatre dintre care marea majoritate sunt particulare. Dar si Hamburg, Köln, München stau foarte bine din punctul acesta de vedere. Desigur, sunt trupe mici, care azi traiesc, maine mor, insa noi vorbim despre un fenomen teatral permanent viu, in miscare. Ce mai are Germania si nu avem noi este o zona particulara extrem de interesata de nou. La noi, pentru supravietuire, se merge pe o zona mai mult sau mai putin comerciala; acolo adesea se intampla lucruri avangardiste care sunt imprumutate si prelucrate mai apoi de catre teatrele mari. La noi zona particulara e extrem de cuminte. Stam cumintel pe scaune si spunem frumusel un text, catalogand spectacolul ca fiind minimalist. Mi se pare cam subtire.

C.C.: Banuiesc ca exista si un public dispus sa experimenteze noutatea propusa de cretorii din teatre.

R.A.N.: Evident! De foarte multe ori eram la teatru, in Germania, ca spectator, in mijlocul unui public cat se poate de obisnuit. Oamenii spuneau ca au venit sa vada la teatru o noua interpretare a piesei „Antigona“ bunaoara. Si vazusera deja patru sau cinci variante. De aceea nu e asa o problema ca la noi cu o viziune mai iconoclasta a unei piese clasice – pentru ca oamenii au deja piesa citita acasa. Asta a fost senzatia mea, desigur, subiectiva.

C.C.: Daca ar fi sa faci o analiza sumara a publicului romanesc, cum ar arata aceasta? Uite, ma gandesc la Iasi, unde exista un public conservator si, o spun cu parere de rau, cu un nivel de asteptare destul de scazut.

R.A.N.: Cred ca orice public se educa in timp. Nu poti avea schimbari spectaculoase de azi pana maine. Analiza publicului de teatru romanesc e o chestiune profunda, foarte complicata, cu multe variabile, sociologice si asa mai departe. E foarte dificil sa te apuci sa discuti despre public si sa pretinzi ca ai dreptate sau ca nu te inseli amarnic. Poti, eventual, avea cel mult pareri in aceasta chestiune.

C.C.: Crezi ca nivelul economic al unei societati are vreo legatura cu predispozitia pentru arta a acelei societati?

R.A.N.: Da, cred ca da! Pana la urma, arta nu se afla la baza piramidei lui Maslow. Vorba lui Brecht: mai intai stomacul si dupa aceea morala.

„Ca freelancer ai o mai mare libertate, dar si o mai mica siguranta. Orice libertate majora iti ia dreptul de a avea prea multe certitudini”

C.C.: Sa ne intoarcem la repetitii. Cum repeta regizorul Radu Nica?

R.A.N.: In cazul de fata, la „Luceafarul”, am avut din start doua probleme: nu cunosteam trupa si n-am mai facut teatru pentru copii. Si mai e ceva: actorii pe care i-am distribuit sunt jumatate din teatru, jumatate colaboratori externi. Am avut nevoie de ceva mai mult timp pentru a crea o coeziune in trupa: ma intereseaza foarte mult ca spectacolul sa fie un produs al intalnirii reale dintre mine si oamenii cu care lucrez. De aceea nu veti vedea niciodata pe afis sintagma: ”Un spectacol de Radu-Alexandru Nica” care, daca tot veni vorba, mi se pare ca denota un narcisism desuet. Nu-mi judec colegii care o folosesc, vorbesc strict in nume propriu.

C.C.: Stiu ca prin decembrie 2012 ai fost la Iasi pentru a tine un workshop.

R.A.N.: Asa e! A fost un workshop axat mai mult pe miscare. M-a insotit si Florin Fieroiu. Am lucrat atunci cu intreaga trupa. Mi-a mai trebuit, apoi, un timp pentru a-mi clarifica in ce fel ma pot regasi pe mine in teatrul pentru copii.

C.C.: In ce faza a repetitiilor simti ca spectacolul „iese”?

R.A.N.: Imi dau seama spre final, atunci cand am the big picture, o schita a intregului. Pe de alta parte, mi-am dat seama, din experienta, ca de multe ori ai senzatia ca spectacolul iti iese si, de fapt, pana la urma, nu-ti iese, sau invers. Toate astea trebuie luate cum grano salis. Nu poti sti niciodata cu certitudine. Ca sa spun asa, facand teatru am devenit credincios...

C.C.: Relatia ta cu spectacolul post-premiera cum decurge? Observ la unii regizori dezinteresul total fata de ce se intampla cu spectacolul dupa prima reprezentatie.

R.A.N.: Fenomenul de care pomenesti aici este real. Una dintre explicatii vine din faptul ca, cel putin in teatrele de stat, un spectacol se joaca atat de rar, o data la doua-trei luni, incat ajungi literalmente sa uiti de el. Cu atat mai mult cu cat e si toata agitatia asta din ziua de azi... Inteleg ca aici, la Teatrul „Luceafarul”, este o exceptie la acest capitol!

C.C.: Da, sunt spectacole care se joaca de decenii!

R.A.N: Bun, si, in plus, intr-o prima faza, se joaca cu o frecventa foarte mare. In cazul acesta e de sperat ca relatia regizorului cu propriul spectacol sa devina mai intima decat de obicei. ;)

C.C.: Obisnuiesti sa-ti revezi spectacolele?

R.A.N.: Sigur, ma intereseaza. Cand nu eram regizor freelancer ca acum, la Sibiu ori Timisoara repetam inaintea fiecarei reprezentatii. Bine, cand se juca la o zi diferenta, nu o faceam, dar daca treceau doua-trei saptamani sau o perioada mai indelungata, faceam repetitii, ba chiar operam schimbari destul de semnificative. Spectacolul, in opinia mea, nu e niciodata destul de finisat.

C.C.: Te simti mai confortabil in postura aceasta de freelancer?

R.A.N.: Deocamdata este prea repede sa-mi dau seama. Ca freelancer ai o mai mare libertate, dar si o mai mica siguranta. Orice libertate majora iti ia dreptul de a avea prea multe certitudini.

„Nu am nimic personal cu dramaturgia romaneasca, doar ca nu ma consider compatibil, tematic, cu ea”

C.C.: As vrea sa discutam despre relatia pe care o ai cu textele dramatice. Ti s-a pus deja, din cate am observat, eticheta de regizor curajos, care risca.

R.A.N.: Ma maguleste aceasta eticheta. Parerea mea este ca un text bun rezista oricarui „atac”. Daca atacul nu este inteligent, daca nu e pe masura valorii textului, cel care ataca se face de ras, pica in derizoriu. Sigur ca e un joc si cu acest derizoriu, ca poate fi un aproach critic vis-a-vis de text, fiind tematizata exact dificultatea aceasta a apropierii de text. Niciodata nu ma intereseaza livrarea unor solutii gata mestecate, ci un anumit tip de problematizare in raport cu textul. Exact tipul acesta de relatie mi-l doresc si in raport cu publicul. Probabil ca modalitatile acestea brechtiene de apropiere fata de text, pe de o parte, dar si de distantare, de ironizare a lui, de provocare a lui, le-am dobandit prin scoala germana.

C.C.: E o atitudine pe care ai inaugurat-o cu ceva timp in urma prin acel „Hamlet” al tau despre care inca se mai pomeneste in anumite cercuri.

R.A.N.: Da, nu foarte pozitiv, insa intr-un fel e bine si asa. Imi pare rau ca lucrurile au fost luate personal de foarte multi, si ca niste sensibilitati s-au simtit vexate. Pe de alta parte, cred ca acesta era si sensul spectacolului. Si Shakespeare si textul acesta, in special, suporta foarte multe abordari. E un text infinit, ce poate si trebuie abordat in infinite moduri. Or la noi exista in continuare obsesia aceasta a capodoperei. Eu nu mi-am propus sa fac o capodopera, ci sa selectez o plaja mai redusa de interpretari si sa-l duc in directia aceea. Sigur, era abordarea unui tanar de 28 de ani care nu putea vedea in Hamlet un ganditor romantic, haituit de concepte, vorba lui Plesu, care la 30 de ani se comporta ca si cum ar avea 60. Foarte multi dintre regizorii care monteaza Hamlet uita varsta personajului si il trateaza ca pe un batranicios antipatic.

C.C.: O experienta similara avea, la inceputurile sale regizorale, Radu Afrim. Apropos, uitandu-ma pe CV-ul tau profesional, am observat ca lipseste Cehov. Ai semnat doar o asistenta de regie la „Pescarusul” lui Andrei Serban.

R.A.N.: Ma intereseaza Cehov, insa impresia mea e ca acest autor cere o experienta de viata mai bogata decat o am eu deocamdata. Inca mi-e teama de Cehov. Si, uite, si de Caragiale! Cred ca nu am inca varsta potrivita pentru a empatiza cu acesti autori, habar n-am. Pe de alta parte, sunt autori mari care nu ma intereseaza deloc. Un exemplu ar fi Moliére. Desi never say never.

C.C.: Banuiesc ca in interviuri ti s-a pus frecvent intrebarea despre relatia ta cu dramaturgia autohtona. Cum mai functioneaza aceasta relatie?

R.A.N.: Am montat o piesa de Matei Visniec, „Caii la fereastra”, in America, la Chicago, iar cu Lia Bugnar am lucrat, ca si dramaturg, pe niste texte shakespeariene. M-as bucura foarte mult sa existe o dramaturgie romaneasca mai vizibila. Nu exclud ca problema sa stea in lipsa unei coincidente a temelor, obsesiilor dramturgilor romani cu propriile mele obsesii. Nu am nimic personal cu dramaturgia romaneasca, doar ca nu ma consider compatibil, tematic si chiar estetic, cu ea. Nu e o antipatie din partea mea, Doamne fereste! Si nu e nici o forma de snobism cultural din partea mea.

C.C.: Cum lucrezi cu actorii? Esti despot sau prieten al actorului?

R.A.N.: Ma intereseaza foarte mult sa discut cu actorul. Bineinteles ca orgoliile nasc si reactii care nu mai tin de ceea ce numim un dialog real, exista si tensiuni de tot felul. Sunt faze diferite. Intr-o prima faza sunt extrem de curios sa-l cunosc, sunt deschis la propunerile lui; in buna parte, multe dintre spectacolele mele sunt produsul improvizatiilor pe care le fac actorii pe teme trasate de mine.

C.C.: Deci nu vii de acasa cu destinul spectacolului, stabilit milimetric, in buzunar.

R.A.N.: Nu, asta m-ar plictisi ingrozitor. Mai mult, daca as proceda asa, as fi perpetuu dezamagit pentru ca niciodata un actor nu va reproduce cu fidelitate ceea ce am in minte. Imi doresc, in schimb, sa fiu surprins de actor, si acesta sa faca lucruri mai bune decat imi pot eu inchipui. Revenind, intr-o faza urmatoare, de finisare, sunt mai hotarat; nu chiar dictator, dar, in orice caz, foarte decis sa duc spectacolul acolo unde il simt si unde il doresc sa fie.

C.C.: Inca te poti considera un regizor din generatia tanara. Cum ti se pare ca functioneaza, ca e cristalizata, configurata aceasta generatie de regizori romani?

R.A.N.: Cred ca putem vorbi despre cativa regizori tineri foarte valorosi. Mi-as fi dorit, recunosc, un pic mai multa comunicare, un sprijn reciproc mai vizibil, desi personal nu prea cred in ideea de „grup” atunci cand vorbim despre regie. Cred ca regia este o meserie in care suntem lupi singuratici. Vorbesc din nou in nume propriu, nu-mi permit generalizari.

C.C.: Din celelalte generatii ai resimtit influente majore pe linie de regie?

R.A.N.: Nu cred ca as putea vorbi despre influente estetice, desi sunt destui regizori romani pe care ii apreciez foarte mult. Nu am sa nominalizez, dar realmente imi plac multe dintre spectacolele lor. N-as putea, insa, vorbi despre vreo influenta directa, ma uit un pic mai spre vest si zic ca mai degraba un regizorii de-acolo mi-au influentat intr-un grad mai mare destinul sau conceptiile estetice. In definitiv, nu stiu daca sunt potrivit sa constat aspecte de felul acesta; nu am deloc obiectivitatea necesara...

C.C.: Ti-ai petrecut doi ani in Germania, pe vremea studentiei. Nu ai incercat tentatia de a ramane acolo?

R.A.N.: Ba da, am avut aceasta tentatie, era la un moment dat chiar o posibilitate concreta de a ramane si lucra acolo, insa am simtit ca trebuia sa ma intorc in Romania pentru ca aici sunt mai multe lucruri de zis, de facut. Acolo, cum spuneam, sunt atat de multi oameni de teatru, sunt atatea directii teatrale complet diferite, incat mi-era foarte greu sa-mi gasesc nisa. Am avut ocazia, puteam sa incep cu doi ani de asistenta la un teatru mediu, apoi sa obtin regia unui spectacol si, daca ar fi fost apreciat, sa merg mai departe. A fost un pariu acela de a ma intoarce, pe care sper ca l-am castigat.

„Scolile de teatru din Romania sunt mult prea preocupate sa pregateasca oameni pentru sistemul teatrelor de stat, or nu cred ca acesta este viitorul in teatru”

C.C.: Din toamna aceasta vei deveni conferentiar universitar. M-ar interesa opinia ta in ceea ce priveste scoala de teatru actuala din Romania.

R.A.N.: Stai nitel sa semnez contractul. Din experienta mea, lucrurile sunt spectaculos de schimbatoare in tara asta. Nu pot spune ca am o imagine foarte clara asupra scolii de teatru romanesti. Pot vorbi doar din propria mea experienta. E o mare problema ca invatamantul de teatru, vocational in genere, este supus acelorasi reguli ca si invatamantul obisnuit. E o mare problema ca se merge pe numar de studenti, o greseala cu efecte negative majore pe termen lung. Te obliga la nivel de institutie de invatamant la compromisuri extrem de mari, te obliga sa vinzi iluzii si, astfel, sa fii partas la niste destine ratate, ceea ce mi se pare de-a dreptul imoral. Se merge in prea mare masura pe cantitate, nu pe calitate, iar tu, profesorul, iti imprastii energia politically correct pe aceasta cantitate in loc sa te concentrezi pe cativa oameni care chiar ar putea avea ceva de spus si care chiar ar putea duce teatrul romanesc mai departe. Si mai e ceva: scolile de teatru din Romania sunt mult prea preocupate sa pregateasca oameni pentru sistemul teatrelor de stat, or nu cred ca acesta este viitorul in teatru. In conditiile in care exista un numar extrem de limitat de teatre subventionate, ar trebui sa-ti pregatesti studentii pentru o sfera mai larga de activitati, e nevoie de o abordare mult mai flexibila, ca si societatea in care traim azi. Ar trebui sa fim preocupati sa producem oameni de calitate, mergand nu doar strict pe o pregatire teatrala, ci forand si in alte zone: dans, arte vizuale, muzica si asa mai departe. Traim intr-o epoca in care acest tip de hibrid functioneaza foarte bine. In ciuda acestor minusuri, nu pot spune ca nu am parte si de studenti talentati si care ma fac sa fiu mandru. Dimpotriva. Predau la Cluj si am cativa studenti extraordinari.

C.C.: Pe finalul discutiei noastre, as vrea sa revenim la spectacolul la care lucrezi acum. De ce Oscar Wilde?

R.A.N.: Am vrut sa fac teatru pentru copii, insa m-a interesat sa lucrez pe un autor care sa le vorbeasca si copiilor, dar si maturilor. M-au atras temele extrem de profunde din Oscar Wilde, teme imbracate intr-o poveste frumoasa, emotionanta. Sacrificiul, altruismul, saracia sociala si spirituala, dezbaterea asupra exietentei divinitatii – sunt teme majore, generoase, probleme care nu au cum sa ii intereseze si pe cei maturi.

C.C.: Crezi ca experienta aceasta a ta, intr-un teatru pentru copii, va fi o etapa „exotica” a biografiei tale sau il vom regasi frecvent pe Radu Nica in ipostaze similare?

R.A.N.: Sincer, nu stiu! Pot spune doar ca, in momentul de fata, ma intereseaza o astfel de ipostaza. Probabil va depinde si de ceea ce va iesi aici, la „Luceafarul”. Avem conditii de lucru foarte bune, avem timp, oameni, atmosfera foarte placuta, avem sprijin si incredere din partea conducerii teatrului pentru aceasta productie. In plus, pe coregrafie, muzica, lucrez cu o echipa deja rodata, cu Florin Fieroiu si Vlaicu Golcea. De asemenea, la scenografie lucrez cu Ioana Popescu, o tanara si extrem de talentata scenografa. Cred ca am creat un context in care avem cu totii parte de multa libertate de creatie desi, nu iti ascund, dialogul dintre noi este uneori necrutator. Ceea ce mi se pare foarte sanatos.

C.C.: As vrea sa incheiem discutia noastra cu o intrebare pe care obisnuiesc sa o adresez celor mai multi dintre intervievatii mei: daca ai putea alege, in ce timp si in ce spatiu ti-ar fi placut sa faci teatru?

R.A.N.: E o meserie destul de recenta cea de regizor, cam din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, desi, in fond, functia aceasta o regasim inca din Grecia antica. Mi-ar fi placut aura aceea a regizorului total din interbelic, sau, mai apoi, cea din anii 60, cand se manifestau titanii regiei, avand un statut social de semizei. Pe de alta parte, imi dau seama ca nu m-as simti deloc confortabil umpland lumea cu „copiii” mei. Nu ma simt un „sultan otoman”, desi as minti daca m-as declara monogam din punct de vedere artistic. Prefer, asadar, prezentul acesta lucid si relativizant, in ciuda faptului ca unele lucruri par degradate, iar nostalgia epocilor de aur, cand teatrul era mitizat, este uneori destul de intensa.

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.