- 6727
File din jurnalul unui spectator:
Acum aproximativ o lună eram „certată” de câteva persoane, deoarece am îndrăznit să afirm într-o altă cronică, faptul că, în ultima perioadă văd spectacole tot mai „sărace”. Afirmație pe care o mențin, dar cu toate acestea, (încă) am parte de surprize plăcute. Pe ici, pe colo se mai inserează câte un spectacol de suflet.
De aici începe să curgă Povestea mea și cea a Păsării fără cuib, un text scris de Ada Lupu, actriță a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași și montat de Iris Spiridon. (Ne)întâmplarea face ca Povestea păsării fără cuib să fie câștigătoarea Premiului I pentru Dramaturgie – Monodramă, în cadrul Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”, 2016.
Cu Ada Lupu m-am întâlnit acum câțiva ani pe holurile Facultății de Teatru. Mi-a atras atenția prin simpla sa prezență și prin misterul care îi învăluie ființa, apoi am urmărit-o în examenele studenților de la regie, pe scena teatrului, ba chiar am lucrat împreună la un interviu, în care am discutat despre spectacolul Hamletmachine, în regia lui Giorgios Zamboulakis, pentru lucrarea mea de licență.
Revenind. Am perceput Povestea păsării fără cuib ca pe o piesă ce poate fi dedicată cu brio oamenilor mari, care cândva au fost (niște) copii, „numai că puțini dintre ei își mai amintesc.” Ada Lupu își amintește acest lucru, nu l-a uitat și cu siguranță nu o va face. „Oamenii mari sunt tare ciudați”, deoarece... indiferent de vârsta pe care o avem, nu trebuie să uităm că sufletul trebuie să rămână tânăr, curat și frumos. Oamenii mari sunt tot copii, singura diferență este aceea că sunt copii mai mari.
Povestea păsării fără cuib este găzduită de sala Uzina cu Teatru, o sală micuță, numai bună pentru a crea un spațiu intim între actriță și publicul în care se putea afla „un domn cam atât de înalt” cu o umbrelă și pe care copilul, care a ajuns femeie în toată firea încă îl mai așteaptă. Dar a fost ca în textul Așteptându-l pe Godot...
Spațiul de joc este minimalist: în partea centrală se află doar de un scaun, câteva jocuri de lumină și niște obiecte de recuzită (un caiet, un pix, fotografii înrămate și un microfon) scoase din rucsacul negru cu Hello Kitty al Cristinei, fetița care are curajul de a se confesa în fața spectatorilor și de a interacționa cu ei. Își așterne propria oglindă în fața sa. În cazul de față, este vorba despre o monodramă, unde accentul cade pe actor. De aceea este important ca acesta să își aleagă un text bun, care să capteze publicul, apoi trebuie să fie foarte atent la ce și cum rostește. Cum frazează textul, ce modulații ale vocii introduce, deoarece el - actorul, în momentul respectiv este singurul care are puterea de a (a)duce publicul spre sine. Nu îl salvează nici decorul și nici scenografia, pentru că monodrama este un gen de teatru creat special pentru a pune în evidență actorul.
Ada Lupu reușește nu doar să se apropie de cei din fotoliile de spectatori, ci îi aduce pe aceștia la ea. Preț de o oră, publicul o soarbe din priviri pe micuța Cristina, fetița naivă și inocentă, care are un univers propriu și care încă (mai) vede frumusețea din oameni. Treptat ajunge la liceu, la facultate, devine scriitoare, este realizată pe plan profesional, dar în interior este goală. Din prea multă candoare, cade în plasa societății necruțătoare, care nu oferă prea multe șanse, ci doar profită și își urmărește propriul interes.
În fond, ce își dorea Cristina? Nimic complicat și imposibil. Nici măcar luna, precum Caligula lui Camus. Dorea o familie unită, un cuib cald și sigur. Pe domnul acela înalt – Tata, pe Mama, un iubit, care să-i devină soț, apoi propria sa familie și pe Copilul Mare, care a murit, atunci când Copilul Mic și-a pierdut inocența și i-au fost spulberate visele și visurile.
Textul Povestea păsării fără cuib nu este unul autobiografic, ci este inspirat și construit din problemele, din temele, fricile, angoasele și frustrările, care o bântuie și o preocupă pe Ada Lupu. Inevitabil, putem afirma că îi recunoaștem stilul jucăuș, infantil și grav pe alocuri, plus inserțiile unor versuri transpuse într-un tip de cântecele destul de ciudate, dar care se pliază atât pe piesă cât și pe gesturile și trăirile actriței.
Asist la tot mai multe spectacole, în care sesisez o neconcordanță între ceea ce spune actorul și felul în care se mișcă. Practic, când un actor nu își simte personajul sau nu se simte comod în pielea lui se dă de gol prin această nepotrivire. Rostirea este gândirea în stadiul verbalizat. Gândul trebuie să fie în sinestezie cu starea, altfel spectatorii se simt păcăliți sau unii chiar sunt... Ada Lupu este în sincron cu ceea ce spune și ceea ce face. Își potrivește cu mare atenție mimica și gestica pe care le-a studiat cu grijă.
De ce să te adăpostești într-un cuib atunci când nu ai unul sau nici măcar nu există cineva care să te întâmpine cu căldură în acel cuib?! Povestea păsării fără cuib ne reliefează un zbor frânt, un zbor invers. O căutare și o rătăcire în acest univers cerc imperfect. Iar atunci ne retragem în copilărie, pentru că „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic...”. Lucrurile de esență sunt transparente pentru ochi, doar cu inima putem vedea bine.
P.s- „Mai întâi îți strângi umerii,
mai apoi te înalți pe vârful picioarelor,
închizi ochii,
refuzi auzul.
Îți spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Și acesta e zborul.
.............................”