- 6735
Urmand principiile teatrului postdramatic, regizoarea Mihaela Panainte se apropie de scriitura sensibila, imprevizibila si, totodata, tulburatoare a Hertei Müller. Noua premiera de la Teatrul National din Iasi se inscrie pe directia unor spectacole precum HamletMachine (regia Giorgos Zamboulakis din 2013), Si acum (regia Olivia Grecea, 2015) Insulta la public (regia Dumitriana Condurache din 2015), Masina se opreste (regia Tilman Hecker, 2017), spectacole despre care o parte a audientei inca vorbeste in termeni de „experiment”, de „altfel”, cu toate ca in strainatate stilul si-a trait anii de glorie in perioada ’80 si ’90.
Chiar si asa, pentru cei mai obisnuiti cu actiunile descompuse, cu imaginile in miscare, cu multiplicarea realitatilor teatrale, Tinuturile joase in viziunea tinerei artiste e o productie care, contrar aparentelor, se foloseste mult de text redimensionandu-l, oferindu-l din nou procesului de interpretare. Povestirile poetice (si poietice) ale Hertei Müller devin si ele un corp care lasa in urma literatura si prinde viata pe scena. Proza se ritmeaza sau se disloca, se preschimba parca intr-un organism pulsatil in functie de respiratiile, de pauzele si, mai cu seama, in functie de modulatiile glasurilor. Corp, imagine, corp-imagine, voce si voce-in-miscare sunt coordonatele pe care se construieste in simetrie ori dizarmonic, marele tinut de jos, din fiecare actor si din text. Tinutul invizibil, inaudibil, care poate capata contur si coloana de sunet insufletit fiind de creatia artistica.
Fragmente din vremea copilariei, redate cand cu caldura, cand intr-o nota de tristete, cand cu un zambet nostalgic suspendat de buze, cand cu distantare autoimpusa, se aduna, se isca unele din altele, se rasfira ca amintirile dintr-un album descoperit din intamplare. Nu intotdeauna coerenta, nu intotdeauna lina, linia unifica si desparte episoadele ce retin portrete, stari tasnite din interior si care umplu universul si-l fac sa se metamorfozeze. Spatiul se adanceste treptat si, o data cu constientizarea posibilitatii de a traversa prezentul spre trecut, eul narator coboara in sine, deschide sertarele memoriei, intr-o spirala mereu descendenta, ametitoare, stranie. Varsta de aur aduna in cadre mici chipurile mamei, al tatalui, ale bunicilor, replici decupate, intamplari aleatorii, dar care se incheaga la nivel de semnificatie. Si pare totusi ca trecutul face mai suportabil prezentul. Odiseul Hertei Müller e o prezenta feminina care se sustrage din peisajul cotidian, spre a patrunde in dincolo, schimband ritualul nekyia cu fluxul cuvintelor, caci prin ele timpul poate fi (salvator) retrait.
Provocata de contorsiunile Tinuturilor joase, Mihaela Panainte reuseste o constructie teatrala solida si, deopotriva, aerata. Actorii functioneaza ca un singur trup, amintind prin costume si machiaj de corul antic, insa avand tangenta si cu ipostaza corului din spectacolul de opera. Din el se desprinde naratorul (coreutul), observatorul, care la randu-i se dedubleaza: aceeasi prezenta, dar cu referire in timpi diferiti si pe paliere diferite, e impartita de doua actrite. Malina Lazar este o povestitoare care tot scoate amintirile la suprafata, ca pe niste bule de aer pe oglinda apei, ca pe semne de existenta, iar Stefania Sandu este eul din poveste. Depind una de alte, pentru că nici eu nu există fără tu (Heidegger). Cu o falsa detasare, vocea care deapana fragmente din trecut lasa sa se intrevada tremurul de pe sub piele, iar din acest punct de vedere, Malina Lazar are subtiltatea necesara si a intuit cum sa transmita indirect stari dinspre interior. De cealalta parte, Stefania Sandu e foarte expresiva, punand si dozand cu exactitate accente pentru „personajul” sau ca si cum ar lucra la o miniatura. Rationalitate si simtire sunt nisipurie miscatoare pe care cele doua tinere actrite se antreneaza, curajoase si usor visatoare. Din volumul pluricefal, din grupul cu tonalitati distorsionate, sensibil la orice atingere, actorii intra si ies, capatand pentru scurte momente glasuri individualizate: mama, tatal, bunicul, bunica. Se remarca Andrei Sava, un ludic al rostirii, care pacaleste cuvintele cu inflexiunile vocii, care musca din ele ca dintr-un aluat cu aroma imbietoare. La fel, Horia Verives contureaza o creatura insolita, in care el insusi pare ca priveste cu ochi mari, uimiti, de copil, se pliaza in grotesc, pune accente comice si se tot joaca cu visceralitatea sunetului. Ionut Cornila, Radu Homiceanu, Alexandru Gusa, Marian Alexandru Chiculiță si Sara Tayari (aceasta din urma insuficient pusa in valoare, din pacate) contribuie, fiecare in felul sau, la evidentierea intregului „acelasi dar diferit”. In forta, pe ascuns, in avalansa unui ras strident ori in tacerea ce disturba, se creioneaza figuri ale oamenilor simpli din satul svabesc, replici suspendate dintr-o uitata viata. De fapt, prin acest personaj colectiv, regizoarea realizeaza sub ochii nostri ceea ce Hans-Thies Lehmann teoretiza ca fiind textul devenit „un libret irelevant semantic si un spatiu sonor aproape nemarginit” (capitolul Teatrul vocilor din Teatrul postdramatic). Asa incat cuvantul, textul Hertei Müller se in-trupeaza la randul sau ca o alta ipostaza a realitatii scenice. Nu mai intereseaza prea mult latura evenimentiala, caractere concrete, ci intereseaza forma, fluxul, devenirea. Remodelarea perpetua a realitatii scenice. Estetizant, imaginile alunca unele din altele, iar miscarea coregrafica (semnata de Oana Sandu) ajuta revarsarea de pe un plan pe altul, faciliteaza cursivitatea, simetria, punctand totodata pauzele si clivajele.
La nivel scenografic, multiplicarea, senzatia de schizoidie si de desprindere de materia stabila e redata prin careul cu apa (un loc comun, dar de efect). Am apreciat insa simplitatea „sculptografiei” – asa cum ii place artistului Dan Istrate sa-si numeasca aranjarea in spatiu. Pe de o parte functional, pe de alta parte sintetic-conventional, conceptul scenic se axaza pe libertate, amplitudine, plutire, iar corpurile ca un singur corp populeaza si anima deschiderea, aproape matematic. Locuri comune se regasesc si-n coloana sonora (cum sunt, de pilda, fragmentele din Max Richter), partituri ce confera dramatism, insa care au aparut atat de des in ultima perioada in spectacolele de la noi, incat auzul sesizeaza imediat redundanta.
Exercitiul Teatrului National de a invita tineri regizori se dovedeste a fi unul benefic, pentru echipa, dar si pentru formatul stagiunii. In acelasi timp, curiozitatea publicului ar trebui mentinuta in privinta spectacolelor incadrabile in stilul performativ, postdramatic, caci aceste „lingurite” sporadice, regretabil de repede date uitarii, nu au forta de a constitui o tendinta (nicidecum un program) de educare a spectatorilor in directia artei teatrale contemporane. Or, credem ca exista o „foame” – poate partial neexprimata – si pentru aria performativa atat printre privitorii de teatru, cat si printre creatori. Iar Tinuturile joase nu face decat sa ne potenteze aceasta dorinta "infometata".