articol
stats

Gheorghe Popescu sau Teatrul din noi

Nationalul iesean a inceput anul 2009 cu o premiera de exceptie la Sala studio: Gheorghe Popescu. Un spectacol "limpede" in care accentul cade pe text si care se contureaza intr-o lectie de actorie.

Un spectacol cu oameni, mai mult decit cu personaje, facut pentru oameni. O respiratie usoara pentru un public care s-a obisnuit sa fie exploatat in scaunul sau din stal cu efecte tehnice si realitati goale, realitati care nu transpun nimic si nu au un fond ideatic. Semnaturile acestei realizari scenice (text: Constantin Popa, regia: Ovidiu Lazar, interpretarea: Constantin Popa, Petru Ciubotaru, Emil Coseru, si nu in ultimul rind, scenografia: Rodica Arghir) par a se contrage intr-un singur nume, pentru ca produsul final are o unitate evidenta. Regia nu acopera actorul si puncteaza cu finete scenariul, iar scenograful intregeste viziunea fara a face extravagante. Astfel arata o echipa pe care atunci cind iese la rampa nu poti sa n-o aplauzi cu sufletul, chiar daca miinile sunt cele care se fac auzite.

Actiunea urmeaza un fir simplu pentru un prim nivel de receptare, insa ceea ce se petrece pe scena salii studio depaseste acest prag al simplitatii. Am considerat intotdeauna ca un spectacol reusit, este unul pentru care conflictul sau personajele ramin mult in urma dupa ce a cazut cortina, iar mesajul transpare dincolo de ele, un mesaj universal. Asa se intimpla in teatrul celor vechi, la un Shakespeare sau la un Cehov. Dincolo de Hamlet este ironia sau o lume-bufonada pe care o recunosti in oricare alt timp istoric; dincolo de Vanea este depersonalizarea, solitudinea sau cautarea nesfirsita a sinelui intr-o lume uitata. Doi fosti actori, ajunsi la pensie se intilnesc in fiecare luni in apartamentul unuia dintre ei pentru a depana amintiri, rasfoind albume vechi ale teatrului, cronici din reviste, fotografii din tinerete. Un mobilier desuet, pereti plini de afise, o masuta pe care sunt asezate pahare cu vin rosu, citeva fursecuri si inegalabilele pirjolute ale "Desdemonei" - acesta este primul cadru unde evolueaza protagonistii. Cuplul scenic, format din Petru Ciubotaru si Constantin Popa, pare ca vine pe linia perechilor beckettiene sau a acelora de comici de la inceputurile cinematografiei. Sunt firi antagonice (vesel-trist, deschis-claustrat), dar care se aseamana foarte mult si nu pot exista atita vreme cit celalalt nu-i da replica. Relatiile dintre cei doi sunt analizate si expuse publicului cu profesionism. Piesa impune un crescendo vibrant pe care mizanscena il valorifica admirabil si caruia ii da un ritm care alterneaza momentele de tensiune cu momentele de (pseudo)acalmie.

Referitor la actiune, trei acte se desfasoara pe firul dramatic. O prima seara de luni cind cei doi prieteni isi revad chipurile de alta data si chiar urca pe o mini-scena (al doilea cadru care se descopera ochiului de spectator) pentru a juca un fragment dintr-o piesa cu si despre comunisti. Asa se strecoara fiorul intrebarii repudiate multa vreme si care va creste pina cind va deveni o tortura: am fost sau n-am fost vinovat in timpul comunismului? A doua seara este si cea care determina acuzatia personala, totul pornind de la o inscenare. Sunt aduse dosarele de la Securitate in care cei doi sunt consemnati cu Gheorghe Popescu 1 si Gheorghe Popescu 2, de altfel acestea sunt si numele pe care personajele le poarta in notatia autorului, ideea generalizarii fiind vadita. Aceeasi intrebare revine obsesiv: am fost sau nu colaborator? am facut politie politica sau nu? iar daca am facut sunt vinovat pentru asta? Cind eu n-am facut decit sa-mi ajut familia si sa scap la rindu-mi "curat". A treia seara este cea a "spovedaniei" si cea in care se extinde intrebarea pina la nivelul publicului - un public care este dezvaluit, un public spre care luminile s-au indreptat dezvaluind oameni si nu doar prezente in afara spatiului de joc. Senzatia este certa: regimul politic devine aproape un pretext pentru ca in fiecare se naste o cautare. Este vorba, initial, de o cautare a "vinovatului", apoi, cu un demers asemanator ca scop celui aristotelic, e o cautare a adevarului, pentru ca la sfirsit sa te descoperi - iar a descoperi poarta acum sensul de a se dezgoli.

Fugit irrepalabile tempus? Nicidecum. Trecutul exista intotdeauna in noi, persistent, si reprezinta chipul nostru tainuit, recuperabil atunci cind ajungi sa-l intelegi intru totul. Toti purtam in noi teatre mai vechi de unde uneori scoatem actorii, ii dezvelim si vedem cu certitudine ca acele chipuri sunt chipurile noastre, jubilante sau intristate. Teatrul este recunoastere.

Articol scris de Ioana Petcu | Mie, 08/04/2009 - 17:13
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu