articol
stats

Adevaruri despre „Billy mincinosul”...

Valorizari pozitive ale minciunii pot fi gasite frecvent in dramaturgia lumii: de la personaje puse in situatia de a se minti cehovian, pana la toate derivatele acelei „minciuni a vietii” atat de prezenta la personajele lui Ibsen (Nora se minte pentru a-si face viata suportabila, Ekdal din „Rata salbatica” la fel etc.). Niciodata, insa, minciuna nu atinge nobletea cu care o investesc autorii lui „Billy liar”, Keith Waterhouse si Willis Hall. Nici macar Peer Gynt nu face parte din categoria in care este incadrabil Billy, desi, pana la un punct, analogia dintre cei doi este valida. Desi, aparent, piesa (conceputa ca roman la finele anilor 50, apoi dramatizat, si, ulterior  transformata in musical) poate parea una usurica, de duminica familiala, contine suficiente adancimi pentru ca un regizor inspirat sa o traduca in mai mult decat un spectacol de public. Un pariu pe care Teatrul National „Mihai Eminescu” Timisoara si l-a asumat, oferind publicului (la Sala 2) un foarte reusit „Billy mincinosul”...

Regizorul Antonella Cornici, lucrand pe o traducere semnata de Geanina Jinaru-Dobos, comprima piesa, retinand acele articulatii absolut necesare unei constructii cu limpezime de cristal. Textul interpretat de actorii timisoreni are fluenta, concizie, nerv si un ritm interior care te tine in priza de la inceput pana la sfarsit.

Doua planuri generale pot fi developate din viziunea regizorala: unul al realului cotidian, cu Billy, adolescentul angajat la pompe funebre, prins intre incurcaturile pe care miniciunile sale le produc pe banda rulanta; un altul - suport al imaginativului, cu doua deschideri: una spre cinematografic, ilustrata prin proiectii video ce acopera preocuparile de scenarist ale personajului; cealalta, inteligent si pragmatic dezvoltata, se naste din visele lui Billy, incarnand succesul si culmile gloriei (Billy vorbeste acum la microfon, banalele corpuri de moblier se transforma in decor glamour al unei alte realitati, lumina inunda scena etc.). Altfel spus, vorbim despre trei niveluri de realitate, cu care regizorul jongleaza logic, coerent, fara sa se piarda in sofisticate metafore: realitatea de aici si acum (locuinta modesta, familia lui Billy, iubitele sale), realitatea de maine (Billy scenaristul de film) si realitatea de poimaine (Billy vedeta!). Pe aceasta structura, Antonella Cornici dezvolta, strat cu strat, itele unui destin seducator: cel al unui ins care face din minciuna o metoda pozitiva de alimentare a idealurilor. Minciuna functioneaza cumva ca propedeutica la planul visarii, iar visarea are fir direct cu idealul si cu tot ce presupune idealul.

Trecerile de la un nivel la altul sunt mediate fie prin ruperi de ritm, fie prin dirijari ale eclerajului (remarcabil light design-ul realizat de Lucian Moga), fie prin bucati muzicale. De altfel, muzica (muzica, ilustratia muzicala si pregatirea muzicala sunt semnate de Bobo Burlacianu) contribuie decisiv la succesul spectacolului. Bucatile alese pentru ilustrare nu doar ca pun in evidenta tipul de atmosfera dorit de creatorii spectacolului, dar, prin text, au valoare de replica sau contrareplica, cu rol major in completarea piesei propriu-zise. De altfel, ritmurile spectacolului sunt induse adeseori tocmai pe linie muzicala. Asta nu face din „Billy mincinosul” un musical avant la lettre. Interventiile cantate ale personajelor nu sunt dominante ale spectacolului, ci, mai degraba, elemente de culoare, franturi dintr-o alta piesa ce se joaca la nivelul sensibilitatii adanci a protagonistilor.

Am apreciat, de asemenea, simplitatea si functionalitatea decorurilor (Zsolt Fehervári). Cateva corpuri de mobilier (sifonierul bunicii, dulapuri, o canapea, cateva scaune, o masa, o scara ce da spre un presupus etaj al locuintei etc.) sunt suficiente pentru decuparea spatiului scenic. Proiectiile video (Lucian Matei)  dar si dubla functie a unor obiecte scenice (dulapuri care, odata intoarse, configureaza o noua lume) completeaza farmecul acesta discret al esentializarii.

Nimic nu este lasat la voia intamplarii, Antonella Cornici dovedindu-se genul de regizor preocupat sa controleze scena pana la cele mai mici detalii. Imi vine in minte, spre exemplu, faptul ca pana si tabloidul pe care il citeste, intins, tatal lui Billy nu este nici „Click”, nici „Libertatea”, ci „The Sun”. De aici si impresia generala de organizare discreta a productiei despre care facem vorbire.

Personajele sunt excelent particularizate, bine definite, fiecare reprezentand o figura aparte, pronuntata si urmarindu-te mult timp dupa terminarea spectacolului. In primul rand, Billy, interpretat ireprosabil de Catalin Ursu. Un rol foarte deficil, ce presupune pregatire fizica (actorul sta pe toata durata spectacolului in scena, aproape fara nicio pauza de respiro!), dar si un bun control al starilor ce trebuie transmise. Catalin are verva, nerv si carisma, si, desi muzica nu este elementul sau forte, reuseste sa-ti dea senzatia ca este imbatabil si la acest capitol. Il vedem in ipostaza de fiu si nepot, de copil alintat si adolescent rebel, de indragostit si prefacut, de candid si de om increzator in sansele sale. E o incantare sa-i urmaresti jocul! Geoffrey Fisher (tatal lui Billy) este intrupat scenic de Ion Rizea, un fel de All Bundy isteric si patimas, minunat configurat de un actor care investeste o energie imensa in acest rol. Il secondeaza Ana Maria Cojocaru (Alice Fisher, mama lui Billy); ii reuseste un personaj superb prin inutilitate, dar duios, exprimand o caldura umana ce contrasteaza cu iesirile nervoase ale partenerului de viata. In rolul bunicii o gasim pe Irene Flamann Catalina, naturala si trasmitand acea seninatate speciala a unei intelepciuni ce se intrepatrunde cu ludicul. Alina Chelba, Ana Munteanu si Malina Manovici sunt iubitele lui Billy, fiecare intrupand cate o fateta distincta a feminitatii, fiecare achitandu-se admirabil de sarcini si, prin relatiile scenice cu personajul central, punandu-l in noi si noi lumini pe Billy. In fine, Victor Manovici (prietenul lui Billy), cu partiturile sale de hip-hop cantat si vorbit, da un plus de culoare montarii, aparitiile sale fiind dintre cele mai gustate de public. Actorii comunca scenic impecabil, egocentrismele sunt excluse si, poate tocmai de aceea, echipa functioneaza armonios.    

„Billy mincinosul” este un spectacol viu, tonic, pozitiv. Antonella Cornici are meritul de a-l fi construit pe diferite paliere de intelegere, astfel incat gasesc satisfactii in el si fanii „Familiei Bundy”, dar si, sa spunem, iubitorii de teatru profund. Dupa „M-am hotarat sa devin prost”, spectacolul ei de debut in regie, Cornici confirma ca succesul de acum doi ani nu a fost o intamplare. E de urmarit evolutia acestui regizor! A, si sa nu uit! Un plus pentru publicul timisorean. Nu cred sa mai fi vazut vreodata un asemenea public de premiera...

Teatrul National „Mihai Eminescu” Timisoara – „Billy mincinosul”, de Keith Waterhouse si Willis Hall. Regia: Antonella Cornici. Decoruri: Zsolt Fehervári. Costume: Alina Latan. Muzica, ilustratie muzicala si pregatire muzicala: Bobo Burlacianu. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Video: Lucian Matei. Light design: Lucian Moga. Distributia: Irene Flamann Catalina, Ion Rizea, Ana Maria Cojocariu, Catalin Ursu, Victor Manovici, Alina Chelba, Ana Munteanu, Malina Manovici. Data premierei: 12 octombrie 2013. 

 

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.

Articol scris de Guest writer | Vin, 18/10/2013 - 11:30
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului guestwriter