1984 – jalnic!

Nu am nicio retinere in a afirma ca ceea ce am vazut vineri seara la Ateneu, nu e un spectacol de teatru. E insa un bun exemplu despre cum nu se adapteaza un text. Sa pui 2 actori sa joace o susa romantioasa (in timp ce pe afis apare numele lui Orwell!), iar pe lateralele scenei sa vezi siluetele unor domnisoare care se misca languros intr-o lumina rosiatica sexshopista, e jignirea maxima care poate fi adusa unui text clasic. Sau sa vezi o alta domnisoara fredonind „I feel pretty..”, piesa compusa de Leonard Bernstein vreo 30 de ani dupa ce a fost scris 1984, e un alt exemplu de incapacitate artistica. Imi plac foarte mult adaptarile si nu sint in niciun caz obtuz, insa a duce in desuetudine o drama atit de puternica precum cea de fata si a-i aciuia briz-brizuri mi se pare lipsit de haz. Atunci cind un grup de comedianti parodiaza o drama/un clasic, au grija sa precizeze ca spectacolul e un pamflet. In cazul lui Adrian Buliga, e vindut drept work of art.

Actorii (care au avut o prestatie groaznica, a propos) sint cea mai mica problema a piesei. „Mizanscena” e un cuvint prea mare pentru ceea ce s-a intimplat pe scena: personaje care trintesc cliseic toate scaunele posibile, intr-un acces de „furie”, alti doi care se fugaresc invirtindu-se in cerc si stirnesc risete jenate in sala, coregrafii in care se impiedica unii de ceilalti – toate sint motive care ma fac sa constat haosul artistic evident. Daca stau bine sa ma gindesc, am vazut spectacole de break-dance mult mai inteligente.

Regia este groaznica, iar rostirile galopante ale actorilor sint strict vina acesteia (sau poate ca asta era ideea: cum sa-l facem pe Orwell sa se invirta in mormint). Nu inteleg cum astfel de erori flagrante au fost tolerate la repetitii. Nu inteleg, de fapt, cine i-a acordat credit si l-a platit pe acest domn sa faca un asemenea „spectacol”. Oare „fratele cel mare” stie ce se intimpla la Ateneu?