interviu
stats
books-express.ro

A experimenta e totul - interviu cu artistul Klaus Obermaier

Are un zambet cald si ochelari cu rama neagra groasa cu niste colturi parca ar fi aripi. Ar fi in stare sa lucreze fara intrerupere douazeci si patru de ore, pastrandu-si tonusul si carisma. Iubeste ceea ce face si nu se opreste din a o arata. Avandu-l pe Klaus Obermaier alaturi, ca partener de dialog, te umpli de energie pe tot parcursul zilei, caci ideile prind si ele aripi si graviteaza libere in eter. Artistul s-a aflat la Iasi pentru proiectul Interactive Environments produs de Asociatia Compania FaPt - Fabrica de Arta si Productie Teatrala, Centrul Cultural German Iasi si Teatrul National Iasi. Cu aceasta ocazie am vorbit despre noua mitologie media a zilelor noastre si despre intamplator in arta.

AltIasi: Klaus Obermaier faci performance, practici dansul, regizezi, compui muzica, lucrezi cu  video mapping etc. Ce nu faci?

Klaus Obermaier: Nu mai urc pe scena, asa cum faceam altadata, cand studiam muzica si, mai tarziu, cand concertam in calitate de chitarist. Nu scriu carti, ceea ce mi-ar placea tare mult.

A.I.: Dar te tenteaza?

K.O.: Am cateva idei, dar nu stiu daca as fi un scriitor bun. Ar trebui s-o demonstrez, mai intai, iar asta ar insemna sa fiu departe, izolat pe-o insula, timp de vreun an, ceea ce e imposibil. Pur si simplu ii admir pe scriitorii care pot reproduce in cuvinte gandurile lor. Cand oamenii reusesc asta, e minunat. Pe de alta parte, cum se poate oberva in munca mea, imi place atat de mult nonverbalul, tocmai pentru ca e expresia a ceea ce nu putem verbaliza. Asta incerc sa arat in multe din performance-urile mele.

A.I.: Dar uneori folosesti si text.

K.O.: Da, folosesc textul ca pe ceva de unde vine inspiratia. Totusi prefer miscarea corporala. Si ce-mi place si mai mult e sa combin acest limbaj cu tehnologia. Provocarea de a comunica in orice fel cu tehnologia imi place. Pentru mine noile tehnologii nu folosesc pentru a crea ceva frumos. Noile tehnologii exista si trebuie sa comunicam cu ele, caci de ce le-am lasa spre a fi utilizate doar in zona comercialului, de ce-am folosi telefonul doar ca sa telefonam, de ce-am folosi televizorul doar ca sa ne uitam la el sau computerul doar pentru gamming? De ce nu le-am utiliza in mod inteligent, in arte?

A.I.: Interart si interacting pentru mine suna asemanator.

K.O.: Iubesc comunicarea interactiva. Mai ales in anii ‘90 regizorii foloseau adesea video proiectii, dar nu exista dialog intre acestea si actor. De multe ori actorul era omorat, pentru faptul ca era prea mic, proiectia era o imagine imensa, asa ca toata lumea se uita inevitabil la proiectie. Dar atunci cand le faci sa comunice, cand inter-actioneaza, se obtine ceea ce numim prin agency. Ambele devin agency – media si performerul – pentru ca devii interesat de ele impreuna. Asa nici nu-ti scapa niciuna din vedere. Asta am inceput sa urmaresc acum douazeci si cinci de ani prin proiectele interactive. Pe-atunci  nu erau asa multi care sa fie adeptii acestui gen. Ma interesa modul in care pot sa integrez inteligent media in spectacol.

A.I.: Erai doar curios sau tinea de o cercetare solida?

K.O.: De-amandoua. Prima data am fost curios: cum pot sa fac sa fie diferit? Primele mele lucrari cu proiectii corporale nu erau interactive, puteam doar sa integrez media. Pe atunci, integrarea era ideea cea mai importanta pentru multi artisti si a reprezentat una dintre formele incipiente ale video mapping-ului. Eu am fost primul care a realizat un procedeu de video mapping avansat pe corpuri aflate in miscare, ceva ce nimeni nu incercase pana la acea ora.

A.I.: Interart este cuvantul pe care-l folosesti cel mai bine ca sa-ti definesti arta si mie mi se pare ca ar putea insemna aproape orice. E posibilitatea de expresie a transdisciplinaritatii promovata decade de-a randul. Ai studiat muzica, arte vizuale si-ti folosesti toate experinetele. Te folosesti de cuvinte, sunete si imagine. As vrea sa stiu daca se mai poate vorbi despre limite in interiorul artei tale. Fiindca, aparent, nu prea sunt.

K.O.: Limitele sunt doar in imaginatia noastra. Daca imaginatia nu inainteaza, atunci intervin limitele.

A.I.: Si totusi, exista limbaje diferite: miscare, sunet, text…

K.O.: Adevarat, dar eu cred ca e o chestiune ce tine de felul in care le privim. Multi regizori si coregrafi au o problema majora cand folosesc noile tehnologii. De obicei, regizorul de teatru recreeaza textul pe scena, dupa o vreme se va gandi ca ar fi dragut sa adauge si niste proiectii si va ruga pe cineva. Apoi altcineva va adauga spatiul sonor. In viziunea mea, toate elementele acestea trebuie sa conlucreze de la inceput, deoarece atunci cand folosesc interactivitatea se schimba inclusiv felul in care vorbesc. Tot sistemul va fi altul de la bun inceput. Nu poti doar sa adaugi chestii, nu vei obtine nimic original. Credo-ul meu era sa se foloseasca din start toate aceste lucruri, pentru ca ele trebuie sa schimbe produsul. Multi vor vedea in asta o limitare („da, dar daca procedam asa mi se va limita miscarea”). Dar e invers, caci de fapt se creeaza noi posibilitati. Deci e o chestiune de perceptie. Daca privesti ca pe o limitare, asa si va fi. Daca o privesti ca pe o posibilitate, atunci o posibilitate va fi. E doar o inversare de poli in mintea noastra. Nu e vorba despre cum e cu avedarat, ci despre cum privesti. Asta era important in felul in care gandeam si, de asemenea, faptul ca nu aveam o ierarhie. Daca folosesc lumina intr-un spectacol, ea e la fel de importanta cum e si performerul. Toate elementele primesc acelasi grad de atentie din partea mea.

A.I.: Ai putea sa lucrezi cu oricine? Nu ai nevoie sa te inconjuri de oameni care rezoneaza particularitatile filosofiei tale?

K.O.: La inceput chiar era o problema, pentru ca multi nu agreau aceste lucruri. Acum e diferit, acum toata lumea vrea sa incerce, sa se arunce in ceea ce fac eu. Parca ar fi o explozie. Exista o diferenta intre intermedia si multimedia. Multimedia e ca mersul in paralel. Eu imi doresc ca diferitele media sa-si vorbeasca, sa se conecteze si sa produca schimbari una asupra celeilalte…

A.I.: Asadar,  nici o limita… si se ajunge la libertate absoluta.

K.O.: Nu exista libertate absoluta.  Ca artist nu trebuie sa ai limite cand gandesti si cand explorezi, dar cand faci arta, trebuie sa te restrangi. In cele din urma, cel mai important in arta e sa stii sa restrangi. Altfel, orice devine nimic.

A.I.: Iata paradoxul.

K.O.: Cand lucrezi ceva trebuie sa implici o specificitate, un stil. Nu poti vorbi despre tot, trebuie sa vorbesti despre ceva (si cand spun ceva asta inseamna nu tot). Una dintre cele mai importante sarcini e sa alegi ceea ce sa nu folosesti in proiect. Dar cand explorezi noi posibilitati, atunci nu exista limite.

A.I.: Ai spus ca nu cauti frumusetea in arta, si totusi creezi imagini frumoase, sunete armonioase sau fascinante.

K.O.: Nu caut frumusetea, dar daca-mi iese, ma bucur.

A.I.: Prin tehnologie poate fi creata frumusetea? In cartea sa Machine Beauty: Elegance and the Heart of Technology, David Hillel Gelernter vorbeste despre o estetica a masinii. Si nu e singurul autor care a scris pe acest subiect.

K.O.:Sigur, asta e valabil pentru orice e facut de mana omlui. Nu trebuie sa uitam: noi suntem creatorii tehnologiei. Si noi putem crea frumosul.

A.I.: Folosesti tehnologia ca pe un instrument?

K.O.: E si un instrument, dar media poate avea si propriile posibilitati. Sa exemplific: lucrezi cu un dansator si, intr-un fel, pentru unii coregrafi dansatorul e un instrument prin care e atins un oarecare obiectiv; pe de alta parte, exista o origine creatoare. Cand foloseste tehnica cu inteligenta, poti sa-i oferi agency. In Apparition am incercat sa nu construiesc un sistem reactiv – a reactiona inseamna ca actionez intr-un anumit sens, iar sistemul ma urmeaza - ; ceea ce am incercat acolo a fost sa formez din sistemul digital un partener in performance. Ca sa ajung acolo, a trebuit sa-i dau independenta – viata si comportament propriu. Asa ca e previzibil si imprebizibil deopotriva. Daca ma aflu pe scena alaturi de un partener, stiu ce urmeaza sa faca, chiar daca improvizam. Insa vor fi si momente cand va reactiona in mod neasteptat si s-ar putea sa gresim.

A.I.: Si ,masina poate da erori.

K.O.: Da, desigur. Nimeni si nimic nu e perfect. In Apparition am incercat sa cream un sistem care sa aiba propriul comportament. Cu care sa poti avea legaturi, dar despre care nu vei sti niciodata cum va reactiona in fata ta la un moment dat. Insa va comunica intr-un mod care va avea un sens, asa ca vei avea un raspuns. Vei fi animat de masina care va juca precum un alt performer. Si se creeaza sentimente de incredere cu masina. Iar sistemul are propria responsabilitate. Fiind facut de mana oamului, i se pot stabili si limitele. Se lucreaza asa cum se lucreaza si cu un om: i se acorda un cadru artistic, dar o si coordonezi, pentru ca nu vrei sa obtii nonsens pe scena.

A.I.: Iti este teama de ceva? Te gandesti la riscuri atunci cand pornesti un proiect?

K.O.: Ca sa fiu sincer, nu-i mare diferenta daca unul dintre dansatori isi rupe un picior inainte de reprezentatie sau daca va fi o cadere de curent. Eram la Birmingham cu Le Sacre du Printemps. Sala mare, orchestra mare. Totul era aranjat ca lumea. Repetitiile, totul decursese perfect. La ora 3 sau 4 dimineata, dansatoarea ma suna ca nu se simtea bine deloc. M-am blocat cu totul. Pana la urma spectacolul a avut loc si a fost bine, dar a trebuit atunci sa mergem la spital, sa facem tot ce ne-a stat in putinta.

A.I.: Ca si cum ar fi avut un bug.

K.O.: Exact. Si la fel si tehnologia. Pana la urma am fost norocos, am avut spectacole dintre cele mai complexe si intotdeauna s-a terminat bine.

Articol scris de Ioana Petcu | Vin, 16/12/2016 - 14:29
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu