articol
stats

Mihail Kogălniceanu – artizanul României moderne

Considerat de contemporani cea mai strălucită minte politică pe care a dat-o Moldova, intelectualul care a pus unirea Principatelor mai presus de orice, Mihail Kogălniceanu rămâne în memoria ieșenilor drept omul care a privat orașul de statutul de capitală, fapt ce a însemnat decăderea sa. Istoria avea să îl consacre pe Mihail Kogălniceanu drept arhitectul României moderne. A inițiat, împreună cu Alexandru Ioan Cuza un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. După Unirea Principalelor, Mihail Kogălniceanu a ocupat cele mai înalte demnități - preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, având o influență politică uriașă. După cucerirea independenței României în Războiul din 1877-1878, Kogălniceanu a fost diplomatul care a reușit să determine marile puteri să recunoască noul stat, punând practic România pe harta Europei. Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. Drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

Kogălniceanu Mihail (6 septembrie 1817, Iaşi - 20 iunie 1891, Paris) istoric, scriitor, publicist, om politic, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române. Localizare mormânt – parcela 4/I, rând 1, loc 7.

Mihail Kogălniceanu a fost primul copil din cei zece pe care i-au avut Ilie şi Ecaterina Kogălniceanu, familie de boieri cu terenuri întinse în Moldova, în ținutul Tutovei și Basarabiei și cu proprietăți în Iași. La șase ani, Mihail și-a început studiile la şcoala de la „Trei Ierarhi” și patru ani mai târziu a intrat în grija călugărului Gherman Vida, care preda în casa familiei viitorului poet Vasile Alecsandri. Ulterior a frecventat pensionul soţilor Garet, clasele francezului Victor Cuenim Foure (în 1828) și apoi a devenit elev al institutului de la Miroslava, şcoală condusă de Lincourt, Chefneux şi Bagart, unde se învăţau „limbile franţuzească, grecească şi nemţească”, precum şi istoria veche şi nouă, geografia, aritmetica şi geometria, desenul, limba română ş.a. După absolvire, Voievodul Mihail Sturdza a acceptat ca Mihail Kogălniceanu să studieze în Franţa, împreună cu fiii domnitorului, la Facultatea de Litere din oraşul Luneville, iar mai apoi la Berlin, la facultăţile de Drept şi Istorie. În mediul intelectual şi universitar berlinez, Kogălniceanu îl cunoaşte pe savantul Alexander von Humboldt şi audiază cursurile de Drept şi Istorie ale unor profesori celebri, de formaţie hegeliană. Preocupările sale timpurii pentru istoria şi cultura naţională îl îndreaptă spre studiul sistematic al documentelor, cronicilor româneşti sau străine, primite din ţară sau aflate în bibliotecile apusene, privitoare la Moldova şi Ţara Românească. La numai 20 de ani, în 1837, Mihail Kogălniceanu publică la Berlin primele studii, în limbile germană şi franceză,  dintre care cel mai important este Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens.

Mihail Kogălniceanu - publicist

La întoarcerea la Iaşi în 1838, Mihail Kogălniceanu desfășoară o vastă activitate de publicist, istoric şi îndrumător cultural şi literar. Preia de la Gh. Asachi „Alăuta românească”, seria nouă a suplimentului literar al „Albinei româneşti”, care va fi însă interzis după cinci numere.  În martie 1840 scoate revista „Dacia literară”, suprimată şi ea după trei numere. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic. Mihail Kogălniceanu editează și gazeta oficială “Foaia sătească a Prinţipatului Moldaviei”, alături de care înfiinţează o tipografie şi o editură proprie (Cantora Daciei literare sau Cantora Foaiei săteşti). În 1840 Kogălniceanu este numit, împreună cu V. Alecsandri, C. Negruzzi şi P.M. Câmpeanu, la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi. Preocupat şi de întocmirea repertoriului teatrului din Iaşi, a efectuat traducerea din limba franceză a pieselor „Orbul fericit” şi „Două femei împotriva unui bărbat”. Pasiunea pentru istorie îl determină să înființeze publicaţia „Arhiva Românească” şi a adunat în trei tomuri cronicile moldoveneşti (Letopiseţele Ţării Moldovii). În paralel, editează şi o antologie de documente şi cronici traduse în franceză, urmărind să atragă interesul savanţilor străini pentru istoria românilor. În tot acest timp practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franţa şi Spania. Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluţionare din Moldova. Din prudenţă, Kogălniceanu trece graniţa în Bucovina, iar la Cernăuţi redactează documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”. Reîntors la Iaşi în 1849, este numit de noul domnitor Grigore Alexandru Ghica în importante funcţii politico-administrative. Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 - aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 - 21 iulie 1852).

Mihail Kogălniceanu - unionistul

După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă. În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării” și este printre iniţiatorii constituirii Societăţii Unirea (25 mai 1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om-nou.”

Mihail Kogălniceanu – omul politic

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România. În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor şi primul ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunţe la funcţie, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezăreşte formarea unei „monstruoase coaliţii” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic.

Mihai Kogălniceanu – liberalul

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. „Înţelegerea de la Concordia”, din anul 1867,  reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. A urmat guvernarea conservatoare a lui Lascăr Catargiu (1871 - 1876), fapt care a unit definitiv toate grupările liberale. Pe 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare. Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.

Mihail Kogălniceanu - diplomatul

Când în contextul internaţional generat de noua criză orientală s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii independenţei de stat a României, primul ministrul Ion C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internaţional. În spiritul interesului naţional, cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 - 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională deplină a independenţei statului român. Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice”. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă.” Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român. În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Ţarist refuză participarea delegaţiei române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878). La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal naţional. După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 1 iulie 1881.

Mihai Kogălniceanu - academicianul

Deşi acaparat de activitatea politică, Mihail Kogălniceanu a mai avut câteva iniţiative culturale însemnate, printre care contribuții importante la înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860). Membru al Societăţii Academice Române din 1868, este ales vicepreşedinte (1886) şi preşedinte al Academiei Române, de la tribuna căreia va rosti ultimul său mare discurs recapitulativ: Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor. În calitate de academician, s-a interesat îndeosebi de monumentele antice din Dobrogea, despre care a şi prezentat o comunicare în secţiunea istorico-arheologică, în data de 19 septembrie 1882. Era preocupat mai ales de conservarea ruinelor monumentului triumfal roman de la Adamclissi, vestigii ameninţate cu deteriorarea de către unii localnici care extrăgeau piese sculpturale pentru împodobirea caselor personale. În 3 martie 1886, Mihail Kogălniceanu a intervenit în cadrul academiei pentru aducerea la Bucureşti (la Muzeul Naţional) a basoreliefurilor din respectivul monument, spre a fi salvate de la distrugere. O latură extrem de importantă a multiplelor calităţi ale lui Mihail Kogălniceanu a fost oratoria, pe care o utilizase cu o artă şi o măiestrie greu de egalat, atât în şedinţele academiei, cât şi în complexa sa activitate politică. Când se ştia că la o anumită întrunire a plenului academic lua parte şi Mihail Kogălniceanu sala devenea neîncăpătoare. Prin actualitatea subiectului abordat, temeinicia argumentelor, bogăţia informaţiei, dar mai ales prin eleganţa stilistică, oratorul îşi răsplătea pe deplin auditorii. Expunerile sale erau impregnate de istoria naţională, dar şi de deosebit de suculente amintiri ce aveau tangenţă cu subiectele abordate, care erau de o impresionantă varietate tematică. Mihail Kogălniceanu a murit în timpul unei operaţii efectuate la Paris, pe 2 iulie 1891. A fost înmormântat cu onoruri militare la laşi, în cimitirul Eternitatea. Au rostit discursuri funebre academicienii Grigore Tocilescu (1850-1809) şi Aron Densuşianu (1837- 1900) precum şi alte oficialităţi din Iaşi şi Bucureşti.

Opera sa literară cuprinde: Esquisse sur l histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohémiens, Berlin, 1837; Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837; ediţia II (Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie), Berlin, 1854; Două femei împotriva unui bărbat, Iaşi, 1840; Iluzii pierdute. Un întâi amor, Iaşi, 1841; 200 reţete cercate de bucate, prafturi şi alte trebi gospodăreşti (în colaborare cu C. Negruzzi), Iaşi, 1841; Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, Iaşi, 1843; Dorinţele partidei naţionale în Moldova, Cernăuţi, 1848; Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, Cernăuţi, 1848; Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, Iaşi, 1891; Moldau und Wallachei. Romanische oder Wallachische Sprache und Literatur Moldova şi Valahia. Limba şi literatura românească sau valahică, ediţie îngrijită şi traducere de Vasile Kogălniceanu, Bucureşti, 1895; Profesie de credinţă, 1860; Îmbunătăţirea soartei ţăranilor, 1862; Dezrobirea ţăranilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor.

Articol scris de Eternity 143 | Joi, 15/08/2019 - 23:12
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor