Indiile cu iz parizian de la Iasi

Neprevazutul este prezent inca de la prima privire pe care o arunci catre scena, acolo unde esti obisnuit sa vezi cortina, de un visiniu specific salilor de teatru, care ascunde pana la primele acorduri ale orchestrei ceea ce se afla in spatele ei, insa descoperi cu uimire o cortina transparenta ce iti permite sa tragi cu ochiul la elementele de decor. Les Indes galantes sta scris pe mijloc readucandu-ne aminte ca opera e scrisa de Rameau, un francez, iar ceea ce va urma sa vedem este o varianta dezvoltata a montarii de la Opera Garnier din capitala Frantei. Chiar in centrul scenei strajuieste Oul, laitmotivul intregii opere in viziunea regizorului, ou care va fi impartit in patru si care are in interiorul sau cate un simbol reprezentativ pentru fiecare dintre cele patru povesti de dragoste ce vor urma. Vocea lui Andrei Serban insusi se aude in sala TNI facand un rezumat al lucrarii si prezentand ideea centrala din Indiile galante – lupta dintre bine si rau in care de fiecare data dragostea triumfa. Ai senzatia placuta ca regizorul te-a intampinat la intrare pentru a-ti explica pe scurt pe ce ai dat banii.

Incepe spectacolul. In cadrul uverturii interpretate de orchestra, pe scena se succed personaje ce vor aparea pe parcursul reprezentatiei si deja esti impresionat de multitudinea de culori, de costumele inedite, elementele de decor iesite din comun (cel putin pentru ce am vazut pana acum la Opera din Iasi) si coregrafia complexa a baletului. Ce mi se pare ca are diferit opera baroca a lui Rameau fata de un spectacol de balet clasic este ca ofera aceasta posibilitate de a tine spectatorul in permanenta in priza, nevoit sa fie atent la tot ceea ce se intampla pe scena, existand miscare scenica nu numai in cadrul uverturii, dar si in interludii.

Una dintre problemele aduse in discutie cand a aparut ideea montarii Indiilor galante la Iasi a fost dimensiunea redusa a scenei fata de ceea ce exista la Paris. Andrei Serban nu numai ca nu a considerat o dificultate acest lucru, dar l-a privit ca o provocare si, astfel, am avut parte de momente unice pentru publicul ce s-a aflat in sala la cele trei premiere. Baletul, corul si solistii au avut nenumarate momente cand au dansat si cantat la numai doi pasi de spectatori – in stal, in loje si chiar la balcon. Aceasta interactiune directa cu publicul ramane unul dintre aspectele esentiale ale evolutiei modului in care este si va fi privita opera in anii urmatori. Chiar am simtit la ultima punere in scena la Iasi a compozitiei lui Mozart, Don Giovanni, ca dincolo de refacerea decorurilor si crearea de costume noi este necesar ca legatura dintre solisti si public sa fie mai credibila, sa transmita mai multa emotie si sa produca acea impresie ca ceea ce intampla nu este deloc fals.

Dincolo de calitatile vocale si cunostintele muzicale, artistii Operei iesene ar trebui sa puna accent pe o noua atitudine care sa se concentreze mai mult pe spectator, iar prezenta regizorului Andrei Serban in aceasta perioada este un factor de care trebuie profitat. Nu imi voi putea scoate din minte pentru multa vreme momentul din final in care, dupa aplauzele primite de cei care au facut parte din distributie, toti cei implicati in punerea in scena a Indiilor galante au inceput sa danseze pe acordurile rondo-ului din al patrulea act.

Maestre, asteptam Troienele!