articol
stats

Q.E.D. intr-o mare de falsitati

Se simte enorm cand un cineast s-a exersat si pe film documentar, caci amprenta distantarii, tendinta obiectivizarii sunt transgresii evidente in zona de abordare artistica. Exista cazuri cand unii incep cu narativitate filmica si se indragostesc apoi iremediabil de documentar, creand forme hibride (cum face Pedro Costa, de pilda). Exista altii autori care realizeaza deopotriva documentare si pelicule artistice, contaminarea dinspre o directie spre alta fiind evidenta (asa se intampla cu Sergei Loznitsa). Si-apoi, de la John Cassavetes incoace, estetica distantarii, specifica noului val al cinematografiei europene, a cunoscut variante diferite in functie de semnatura regizorala. Pe aceasta partitura se joaca si Andrei Gruzsniczki in Q.E.D. / Quod erat demonstrandum, cea mai recenta productie a sa.

Pentru ca à lécart este urmarita povestea personajelor, ele insele insingurate, traind sentimentul distantarii sub feluritele ei chipuri. Tema nu e noua, Gruzsniczki a mai pianotat pe aceasta gama si in Cealala Irina (2009). El vine, de asemenea, cu lectia scurt metrajului asimilata (Traseu si Cronica unei morti amanate, ambele iesite in 2008), stiind sa scoata maximum de efect in cateva minute, si cu cea a documentarului (Kakaia Freedom? Eta Carnaval din 2011). Legatura fictiune-documentar are o proprietate cu ajutorul careia cineastii au ajuns la solutii ingeniose. Iar aceasta specificitate se refera la situarea spectatorului in relatia cu ceea ce se petrece sub ochii sai: el e plasat in afara cadrului, fiind considerat observatorul si comentatorul unor „cazuri”, diagnosticianul unor indivizi ale caror drame sunt amanuntit prezentate pe o plansa de proportii considerabile – marele ecran, intotdeauna fascinant, oricat de lunga ar fi distanta pe care privirea ar trebui s-o parcurga.

In simplitatea lui, Q.E.D. e apasator, iar aparenta claritate in care sunt expuse povestile personajelor reuseste, in cele din urma, sa tulbure. Nu iesi de la vizionare ca si cum ai inchide caietul, sigur ca teorema si-a gasit raspunsul just. Mai degraba esti bulversat de nenumaratele intrebari si consecinte pe care le intrevezi dupa ce lantul de necunoscute s-a asezat intr-o logica si te sperie oarecum rezultatul pe care-l banuiesti la capatul unde-ti doreai de mult sa ajungi. In aceasta insailare de vieti traite de la distanta, destine care se intersecteaza voluntar sau pur accidental, in aceasta panorama a anilor ’80, citim in profunzime realitati care nu sunt restrictionate periodizarii sau unui spatiu anume, cel putin in Europa estica. Frica, neincrederea, ambiguitatea sentimentelor, chinuitoarea senzatie a nesigurantei si a permanentei supravegheri sunt inca si azi, unele mai pregnant, altele mai estompat, prezente in vietile noastre. Sunt mosteniri constante ce traverseaza prin noi anii, deceniile, cuibarite in ceea ce avem mai intim, in dragostea, in relatia cu ceilalti si cu noi insine.

Pe acest fond labil se cladesc, fragmentat, mai multe traiectorii: trei sunt centrale, cea a Elenei Buciuman (Ofelia Popii), a lui Alecu Voican (Florin Piersic Jr.) si a lui Sorin Parvu (Sorin Leoveanu), altele sunt schitate in plan secund, fiind legate intr-o retea subtire de cele trei deja enumerate. Elena are actele depuse la ambasada pentru obtinerea unei vize de reintregire a familiei si asteapta avizul de aproape un an – episod prin care destule familii din Romania au trecut. Sorin, cadru universitar la Facultatea de Matematica, nu e publicat in tara, nefiind membru de partid, si incearca sa-si faca teoriile cunoscute in SUA. Situatie la randul ei cunoscuta in mediul academic din perioada comunista. De partea cealalta, Voican vrea sa avanseze la Securitate si incearca sa rezolve dosarul matematicianului care fenteaza sistemul. Toti sunt la limita dintre luciditate si pierderea echilibrului pe sarma alunecoasa a constiintei. In tacere, toti isi pun intrebari in legatura cu legitimitatea morala a actelor lor, insa niciodata nu se poate alege la extrema – intre alb si negru, intre bine si rau –, caci exista intotdeauna un „poate” sau un „daca” care relativizeaza.

Cronologia evenimentelor e presarata cu lacune, portiuni mai mari sau mai mici ce dezintegreaza curgerea ritmata a intamplarilor. Despre ele insele personajele vorbesc foarte putin, mai scapa arareori cate o replica fugara: „Am obosit” sau „Ma gandesc numai la copil”. In rest, nu transpare aproape nimic din furtuna care le tulbura sufletele si mintile. Cadre scurte, mute, in care Elena fumeaza o tigara pe casa scarii sau in care Sorin asteapta o masina, adapostindu-se de ploaie intr-un portic, sunt menite sa ascunda, de fapt, monoloage nerostite, avand rolul de a acutiza efectul distantei.

Din nou, spectatorul e privat de tumultul senzatiilor si a gandurilor, e tinut in afara sa judece la rece. Dialogul se poarta pe un ton de multe ori egal si, chiar si izbucnirile sunt cumva stapanite neintrecand limitele. Cand se simt amenintate, personajele raresc cuvintele si cobora tonul dintr-un instinct al prazii de a se face mai mica in fata atacatorului (episodul dintre profesorul Dima si locotenentul Voican, sau prima intrevedere dintre Voican si Elena sunt relevante).

Nici nemultumirile nu pot fi strigate: o replica precum „Cineva trebuie sa aibe grija si de tine, nu?!” rostita de mama lui Sorin, in interpretarea Torei Vasilescu, nu lasa sa se vada irascibilitatea, ci amesteca si topeste totul intr-un profund sentiment matern. Se vorbeste incet din pricina spaimei de a fi inregistrat, de a fi auzit prin pereti si, in cele din urma, se vorbeste incet pentru ca a devenit ceva firesc. Frica nu mai induce vria precum in cazul personajelor din Ucho (1970, r. Karel Kachyna), de pilda, ci, si mai periculos, si mai perfid, a devenit o senzatie de normalitate. Noua „logica” devasteaza, distruge omenescul: prieteniile, sinceritatea, valoarea. Supravietuitorii, contre tout espoir, spera. Invinsii la fel.

Evadarea, asa cum fusese titlul de lucru al filmului, e un subiect ce traverseaza, alaturi de tema plecarii, cele 107 minute ale filmului. Pe de o parte, se leaga strict de fuga din tara – combinatie subtila intre lasitate si curaj –, fuga din fata unui sistem de aberatii, dar si de iesirea din propria limita, dintr-un eu pe nebanuite transformat in ceva de nerecunoscut, hidos si de care te-ai lepada imediat, daca ai sti ca acesta e adevarul universal valabil.

Andrei Gruzsniczki povesteste intr-un interviu acordat HBO Romania ca la prezentarea peliculei in cadrul Festivalului de Film de la Roma multi spectatori au exclamat „asa a fost si la noi”. Cat de usor ne recunoastem dramele trecutului, dar oare vrem sa constientizam si ceea ce am adus cu noi de-acolo, de atata vreme? Vrem oare ca recunoastem ca vechile „logici”, vechii oameni mai sunt inca, inconstient, in noi? Ca mersul ne e ingrunat, ca ne oprim prea des si ne intoarcem capetele in urma unde – din ignoranta, din teama, din fatarnicie – ni se pare ca era bine? Primul cadru din film: locotenentul Voican hraneste pestisorii din acvariu. Imaginea e luata prin geam, din partea opusa, astfel incat acvariul ocupa tot ecranul, pestii trecand dintr-o parte in alta sau ridicandu-se la suprafata. Filmat prin mediul lichid, personajul se deformeaza ca si tot decorul din spatele lui. O lume muta, locuita de fiinte care deschid instinctual gurile pentru a inghiti ceea ce li se arunca, iar nu pentru a vorbi. O lume disproportionata, cu aberatii optice, in care realul si irealul nu mai sunt bine delimitate – „asa a fost si la noi”, ca un ecoul al acestei lumi deloc singulara.

In ceea ce priveste distributia, o surpriza placuta e Ofelia Popii, foarte diferita de cea care exceleaza pe scena. Isi moduleaza personajul cu grija, ii ascunde toate trairile involburate, nelinistea citindu-i-se doar in privire, din cand in cand, in close-up-uri. Sorin Leoveanu (care desi e punctul nodal al evenimentelor, apare in putine secvente) are acea rara forta de a exprima prin detalii aproape invizibile – ritmul in care-si misca mainile, respiratia dintre doua cuvinte ori felul in care isi roteste ochii. Are fragilitatea intelectualului visator si idealismul unei victime autoasumate a sistemului. Pentru cei care-l cunosc pe Leoveanu de pe scena, a-l urmari in Q.E.D. e o posibilitate de a-i focusa gesturile de finete ce tin de tehnica miniaturala in care-si construieste personajul. Florin Piersic Jr. reia ceva din ce facuse in Calatoria lui Grüber (2009, r. Radu Gabrea), totusi cu nuante diferite. Alte roluri, unele mai mult, altele mai putin de plan secund formeaza o panorama completa a societatii de atunci: informatorii, turnatorii (Dorian Boguta in rolul lui Lucian si Adelaida Zamfira in rolul Angelei), bunicul cu apucaturi de disidenta, incercand totusi a-si masca regretul de a ramane singur la batranete (Virgil Ogasanu in rolul lui Martin), sefi in birourile Securitatii (George Deleanu in rolul colonelului Deleanu) si altii.

Atent lucrata ca imagine (scenografie Cristian Niculescu, decoruri Andreea Popa, imagine Vivi Dragan Vasile) si ca sunet (Dana Bunescu, Titi Fleancu), realizarea celor de la ICON production reda fidel atmosfera anilor ceausisti. Merge Q.E.D. pe reteta filmului romanesc care se intoarce mereu la ipostazierea a ceea ce s-a trait inainte de ’90? Da si nu. Suntem inca sensibili la acest subiect fara indoiala, si vom ramane asa datorita contextului. Insa ceva se pierde, ceva ramane in urma. Greu de sesizat pentru generatiile nascute dupa Revolutie, codul trecutului incepe sa se stearga, iar pentru ceilalti sa se patrunda de ironie. Ce mai e azi zaharul pastrat in cutia Amigo sau cafeaua amestecata cu nechezol? Dar capacele din celofan la borcanele de conserve sau remaierea ciorapilor? Cozile, ratiile, schimbul de locuinte? Toate devin usor-usor obiecte in muzeul Epocii de Aur, hazlii poate, pentru unii, fara sens, pentru altii, dar care in intregul lor vorbesc despre o societate uniformizata, intepenita, traind zilnic teroarea de a nu putea vorbi despre nedreptate si scleroza, teroarea de a nu putea vorbi despre sine, despre greselile si incertitudinele fiecaruia. A reveni la tema comunismului in film nu e o reteta, nu e o moda la care sa reactioneze industria cinematografiei europene, e mai degraba o nevoie de a intelege (o data in plus) cine am fost pentru a ne putea intelege acum.

Articol scris de Ioana Petcu | Lun, 13/10/2014 - 11:43
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu