- 4494
Desi in ultimii ani informatiile despre Pogromul de la Iasi au incept sa circule din ce in ce mai mult, exista insa multe alte localitati din zona noastra unde au existat masacre si care nu beneficiaza de acelasi tip de awareness. Una dintre acestea e micul oras Marculesti din Republica Moldova, acolo unde in 1941, intreaga populatie de evrei, 1000 oameni, au fost omoriti intr-o singura zi. Matthew Mishory (Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean), un tinar regizor evreu nascut in SUA, dar al carui tata s-a nascut in Marculesti, este primul membru al familiei sale care s-a intors aici dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. A facut un documentar despre localnicii acestui oras si despre memoria masacrului, intitulat Absent, care a avut premiera mondiala la Astra Film Festival 2015. I-am luat un interviu in care am incercat sa aflam mai multe despre povestea familiei lui si despre ce inseamna recuperarea memoriei.
Filmarile in Marculesti au durat o saptamina. Ati locuit acolo pe parcursul filmarilor?
Nu, pentru ca nu existau locuri in care sa ne cazam, nici in Marculesti si nici in Floresti, o localitate ceva mai mare din zona. Am fost cazati in Balti, la vreo 45 min de mers cu masina si veneam in fiecare zi in Marculesti pentru filmari.
Te-ai gindit sa stai totusi cumva in Marculesti pentru o perioada mai lunga inaintea filmarilor pentru a construi o anumita relatie cu localnicii?
Nu chiar. Am fost in legatura cu primarul din Marculesti pentru o perioada mai lunga. N-a fost posibil sa locuim acolo, dupa cum am zis, dar planuiesc sa ma intorc acolo si sa facem si o proiectie cu filmul. Momentan la Astra a avut loc prima proiectie a filmului, a fost premiera mondiala, dar speram sa ajungem si la Festivalul de Film Documentar de la Chisinau.
Din ce ai spus la Q&A, tatal tau este nascut in Marculesti. Cum ai aflat despre originile lui, e ceva cu care ai crescut inca din copilarie, stiind ca ai radacini din aceasta parte a lumii?
Da, a fost ceva ce am stiut dintotdeauna, in casa noastra a existat o carte publicata pentru prima data in anii ’70 in Israel, apoi republicata de o comunitate de evrei care au reusit sa scape cu viata din razboi, Itzkar Book, o carte a memoriei. Am vazut de asemenea fotografii ale bunicilor mei care au locuit in Marculesti si cred ca am avut tot timpul aceasta curiozitate de a vizita acele locuri, probabil aceeasi curiozitate care m-a impins catre cinema. Dar tatal meu nu s-a mai intors niciodata acolo, nici parintii lui; n-as putea vorbi in numele altor oameni, dar cred ca pot vorbi in numele tatalui meu si presupun ca oroarea si enormitatile care s-au petrecut acolo au fost atit de traumatizante incit nu s-au mai putut intoarce.
Dar in Marculesti mai exista in acest o comunitate evreiasca, oricit de mica?
Nici macar o singura persoana nu mai locuieste acolo. Doamna Grafonia, unul dintre personajele filmului meu, isi aminteste cind a plecat ultima familie de evrei din aceasta localitate si asta se intimpla in 1991, dupa ce Republica Moldova si-a cistigat independenta. Din 500.000 evrei citi au locuit in Basarabia inainte de razboi, au mai fost unii care au ramas si dupa razboi, dar finalmente au plecat si ei.
Toate informatiile istorice pe care le-ai obtinut si la care ai avut acces le-ai consultat doar in America sau ai avut acces si in arhivele din Romania?
Exista unele surse pe care le-am putut consulta din America, precum cartea domnului Matatias Carp, Cartea Neagra, publicata la citiva ani dupa razboi si care documenteaza multe dintre atrocitatile petrecute in Romania acelor ani, si pornind de la ea inca citeva carti care se ocupa de acelasi areal geografic. Desigur am consultat si documente de arhiva, precum dosarele in care au fost judecati in timpul comunismului fosti generali de armata, printre care si cel al Regimentului al saselea care se face vinovat de masacrul de la Marculesti. Acest proces a avut loc in 1947 si pe linga acuzatiile de ordin juridic care i-au fost aduse, in dosare se mai pot gasi si marturii ale martorilor oculari. Plus Muzeul Holocaustului, unde am gasit un material video in care un martor ocular povesteste ceea ce a vazut in acele clipe. Asa am aflat, de exemplu ca, desi e greu sa afli toate detaliile acelui masacru, a fost foarte complicat de executat toata operatiunea. A durat de la rasarit si pina la apus, o zi intreaga, a trebuit sapata o groapa enorma, erau impuscati cu mitraliera cam 10 oameni deodata, deci in jur de 100 ture.
Ok, deci ai ajuns la aceste informatii, dar in filmul tau preferi sa ai o abordare diferita, intervievind nu istorici ci actuali locuitori ai Marculestiului care au informatii extrem de vagi si aproape inexistente despre ce s-a intimplat in orasul lor cu citeva zeci de ani in urma.
Da, exista un oarecare dezechilibru intre ceea ce trebuie sa stim despre ce s-a intimplat acolo si care e un set simplu de fapte si ceea ce locuitorii stiu si raspund cind sint intrebati despre aceste fapte. Sint multe nuante de gri care pleaca de la o lipsa completa de informatii pina la o negare totala a ceea ce s-a intimplat. Cred ca cei mai multi dintre oamenii de acolo sint undeva intre aceste nuante de gri si aici e un punct de pornire in discutia despre recuperarea memoriei Marculestiului – divergenta dintre cunoasterea extrem de redusa a unui set simplu de fapte obiective care sint totusi extrem de usor de aflat daca le cauti pe Google (si e ciudat pentru ca mai toata lumea de acolo are calculator dar nu s-a gindit nimeni sa caute aceste informatii) si intentia de a le obtine.
Deci estetica filmului s-a conturat in momentul in care ai stabilit clar ca nu vrei sa faci un film oarecum plictisitor cu talking heads ci sa intri putin intr-o zona mai provocatoarea a memoriei si prezervarii ei.
Am luat decizia asta si pentru ca nu exista aproape deloc imagini de arhiva despre acest masacru care s-a intimplat intr-o zi acum 75 ani. Daca as fi optat pentru un documentar „istoric” cu specialisti care sa vorbeasca despre acest eveniment probabil ar fi durat maxim 5 minute, as fi prezentat faptele asa cum s-au intimplat si asta ar fi fost tot. Dar cred ca povestea acestui film sta in modul in care povestim istoria si modul in care ea se distileaza prin vocea oamenilor care inca locuiesc in acea localitate, precum si modalitatea prin care limbajul si limba de fapt pot sa complice transmiterea istoriei de la o generatie la alta.
Totusi nu cred ca ne mai aflam intr-un punct al istoriei in care negarea existentei unor fapte atit de atroce nu mai este viabila. Stim ce s-a intimplat in Basarabia, stim ce s-a intimplat in Romania si in general in Europa – pentru ca Romania nu este singura tara in aceasta situatie. Iar oamenii care au trait in acea perioada, cum a fost tatal meu, si au anumite informatii despre acele momente din trecut nu mai sint din pacate in viata, dar noi sintem si avem aceasta istorie in spatele nostru. Si avem doua optiuni, sa o confruntam si sa aflam cit mai multe despre ea, din cit mai multe unghiuri, sau, cum a facut regimul comunist, sa reprimam orice intentie de a cunoaste ce s-a intimplat si sa o trecem sub tacere.
Deci cred ca filmul meu este despre cum se poate spune istoria si mai putin despre specificul istoric al acestei localitati. Iar oamenii care apar in film vorbesc liber despre ceea ce stiu sau despre ce pot sti, fara sa fortez in mod cinematografic anumite opinii sau aspecte.
Care a fost reactia ta cind filmai si vedeai ca practic toti oamenii cu care intrai in contact stiau atit de putine lucruri, aproape nimic de fapt?
N-am fost surprins pentru ca nu am inceput acest proiect fiind complet ignorant despre situatia din Romania si Republica Moldova. Stiam, de exemplu, ca prima carte despre Holocaustul din Romania a fost publicata aici in 1947, iar urmatoarea abia in 2004. Deci era clar ca din cauza unei perioade atit de mari de timp in care nu s-a vorbit despre acest subiect nu aveau de unde sa apara informatii. Stiam totodata ca marile figuri ale istoriografiei despre Holocaust sint romani, precum Elie Wiesel, si au vorbit si ei despre aceasta lipsa de informatii si de cunoastere. Iar de cealalta parte a Prutului, un parlamentar moldovean a spus in Parlament ca Republica Moldova nu are nicio legatura cu Holocaustul si cu crimele din acea perioada care sint o pura inventie. Deci ma asteptam sa existe lacune serioase in ceea ce priveste subiectul de la care am plecat pentru filmul meu. Totodata eram la fel de constient ca oamenii cu care voi intra in contact si cu care voi incerca sa discut subiectul masacrului au o viata grea, si dintr-o multitudine de motive si ratiuni geo-politice Republica Moldova e intr-o pozitie incofortabila. Sint practic un pion pe o tabla de sah unde Rusia si Europa au un meci destul de strins si nu se oboseste nimeni sa-i ajute pe moldoveni. Plus venirea capitalismului in aceasta zona care a distrus o buna parte din tara si din economie. Deci sint o multime de probleme cotidiene mult mai importante decit prezervarea memoriei Holocaustului.
Dar crezi ca acesti oameni ar trebui sa fie macar in posesia informatiilor, nu neaparat sa faca alt gen de eforturi pentru prezervarea memoriei. Pentru ca ma gindesc si la cazul orasului din care provin, Iasi, unde actuala populatiei seamana destul de mult cu cea din Marculesti in aceasta privinta. Nu multi stiu despre Pogromul din al Doilea Razboi Mondial dar in definitiv e o chestiune cu care nu avem niciun contact direct decit proximitatea de a locui in acelasi loc dupa o anumita perioada de timp.
Eu cred ca locurile in care traim au o importanta destul de ridicata asupra vietilor noastre. Daca ma gindesc la copiii din Marculesti care nu-si stiu istoria locului in care s-au nascut e clar ca n-au nicio vina. Sistemul de educatie care ii formeaza, in schimb, da, este extrem de vinovat. Pentru ca daca s-ar fi intimplat ca acum 60 ani un intreg cartier din Los Angeles, orasul unde traiesc, sa fie masacrat si eu acum sa nu stiu nimic despre asta ar fi realmente o problema generala care nu m-ar privi pe mine in primul rind. Deci nu invinovatesc in niciun caz persoanele care locuiesc acolo.
Exista insa acel monument undeva aproape de centrul localitatii care e indeajuns de mare incit sa fie observat si sa provoace o oarecare serie de intrebari.
Rolul acelui monument este putin discutabil pentru ca, asa cum povestea una din batrinele care apar in film, „un domn bine imbracat, strain, a venit in satul nostru a facut monumentul, ne-a zimbit si apoi nu l-am mai vazut niciodata”. E vorba despre domnul Schnapps Abramovich care este unul dintre supravietuitorii lagarului de concentrare care a existat in Marculesti dupa masacru si care s-a intors dupa multi ani in sat si a facut acest monument. Dar dupa cum se vede si in film, localnicii nu-i acorda mare importanta, se opresc si se odihnesc linga el asteptind sa aduca gainile inapoi in curte sau isi pun bagajele pe el asteptind o masina. Deci cred ca il privesc ca un monument despre un eveniment din istoria lor extrem de indepartat, de nivelul „istoriei antice” cu care n-au in mod clar nimc in comun.
Si cred ca asta se intimpla pentru ca ideea de a face acest monument din partea lor ci le-a fost impus.
Personal nu prea sint pentru construirea a cit mai multe monumente comemorative cu o arhitectura neinteresanta peste tot prin Europa de Est. Cred ca monumentele exista deja si ele sint cimitirele evreiesti. Inteleg totusi si sentimentele celor care au supravietuit Holocaustului si vor sa construiasca astfel de monumente, dar cred ca restaurarea cimitirului evreiesc unde comunitatea locala si-a ingropat conform traditiilor evreiestii batrinii e mult mai importanta. Altfel, sinagogi nu mai exista desi existau acolo in jur de 6 in perioada interbelica, dar mai exista foarte multe case evreiesti care sint locuite acum de moldoveni. Inclusiv scoala primara evreiasca unde tatal meu a facut primii ani de scoala este acum sediul Primariei. Nu exista nici in cazul asta nici macar o placa informativa pe peretele cladirii care sa spuna acest lucru; il afli doar daca intrebi.
Au existat sapaturi arheologice in zona in care se presupune ca s-ar afla groapa comuna?
Din cite stiu nu, dar este o intrebare care ar trebui adresata istoricilor si pe care Republica Moldova trebuie sa si-o rezolve singura. Stiu ca in Romania au existat astfel de sapaturi. Am vorbit dupa proiectie cu un profesor universitar din Cluj care o sa ma puna in legatura cu un istoric din Iasi, Adrian Cioflanca; acesta tocmai a avut o postare pe facebook zilele trecute in care era foarte surprins sa descopere ca in Republica Moldova exista un brand de apa imbuteliata, Gura Cainari, care e o localitate chiar de linga Marculesti si care are si ea un trecut extrem de similar. Din cite am inteles dl Cioflanca este interesat sa faca sapaturi la Marculesti, dar cred ca este un context politic putin cam complicat pentru acest lucru. Tine de jurisdictia Republicii Moldova sa fie de acord cu asta.
Noi am informat un ONG francez, Yahad in Unum, condus de un preot catolic, Patrick Desbois, care se ocupa de cartografierea si descoperirea unor astfel de situri numite de ei „Holocaust by bullets”. Ei fusesera in Marculesti cu ceva timp din urma dar niciun localnic nu a vrut sau nu a stiut sa le spuna unde ar putea fi groapa comuna. Noi insa am avut ceva mai mult succes si dupa ce am facut filmul i-am contactat si le-am trimis fotografii cu locul unde ar putea fi acel sit. Acum nu stiu daca vor reveni sa faca sapaturi, nu stim daca ar ajuta la ceva, de fapt; in definitiv e locul de odihna al peste 1000 de oameni despre care stim foarte bine ce s-a intimplat, nu stiu cit mister mai planeaza asupra lor si a modului in care au fost ucisi.
In Romania, aproape de Iasi a existat un astfel de caz cu o groapa comuna care a fost descoperita si dupa analize de specialitate si de antropologie forensica in special s-a determinat in urma gloantelor romanesti gasite in groapa ca evreii fusesera ucisi de Armata Romana si nu de nemti, asa cum am fi putut crede.
OK, dar in cazul Marculestiului cred ca lucrurile sint destul de clare, generalul roman care a condus operatiunea a fost condamnat de un Tribunal romanesc, dupa razboi, exista un dosar care poate fi studiat etc. Dar, sigur, eu nu sint istoric, in niciun caz unul specializat in Holocaust si pot sa inteleg ca exista beneficii de ordin educational de pe urma unor cercetari cit mai avansate a unor astfel de situatii.
Le-ai aratat filmul parintilor tai si altor rude care au legatura cu Marculestiul?
Da, normal. Din pacate tatal meu nu a vazut decit citeva secvente pentru ca a murit pina sa finalizez proiectul. Dar mama mea l-a vazut si alte rude apropiate pentru ca exista o insemnatate personala destul de ridicata pentru noi. Am avut insa si reactii ceva mai surprinzatoare, am reusit sa-i arat filmul uneia dintre cele mai batrine membre ale familiei mele care a supravietuit si ea razboiului si care a trait in Marculesti. A murit acum 6 luni, dar am reusit s-o mai prind in viata ca sa-i arat filmul. Era nascuta in Iasi, dar isi petrecea vacantele de vara in Marculesti si a fost foarte surprinsa sa vada ca am facut un film despre acel loc. N-a inteles de ce am fi interesati de un loc unde toti evreii au fost omoriti si unde nu mai traieste nimeni cunoscut. Dar cred ca e un soi de diviziune care se petrece la nivel de generatii si care se manifesta intr-un anumit mod la cei care inca au foarte proaspat in memorie anumite episoade. Nici tatal meu nu s-a mai intors niciodata in Marculesti sa viziteze, iar eu personal nu pot sa-mi imaginez cum as putea trai intreaga viata fara sa ma intorc macar o data in locul in care m-am nascut. Mi se pare incredibil. Dar pina la urma si Holocaustul pare incredibil, deci pot sa-mi imaginez cumva ce inseamna sa ai aceasta asociere traumatica cu un loc specific. Pentru mine insa a fost ciudat sa stiu ca tatal meu s-a nascut intr-un loc pe care sa nu-l fi vazut niciodata si a fost o experienta interesanta.
Ai incercat sau reusit sa identifici in cimitirul din Marculesti morminte ale unor rude?
Da, am incercat, desi cimitirul e intr-o stare jalnica. Dar n-am gasit rude si nici prieteni de familie despre care imi spusesera parintii mei. Insa am inceput un proiect prin care vrem sa restauram cimitirul, fiecare piatra funerara care inca exista va fi fotografiata, intr-o prima faza vom incerca sa reparam gardul si sa igienizam zona.
Deci pentru tine experienta de a te intoarce in Marculesti e mai mult decit acest film.
Fie ca-mi place sau nu, am o conexiune importanta cu acel loc, una destul de plina de sens. Oricum, presupun ca a-ti dori sa stii de unde te tragi, care-ti sint radacinile e o chestiune universala, toata lumea se gindeste la asta.
A fost ciudat sa afli ca masacrul a fost realizat de Armata Romana si nu de nazisti?
Nu, pentru ca am stiut dintotdeauna nu doar despre masacrul din Marculesti, ci si despre altele similare din aceeasi zona unde am unchi si alte rude care au fost impuscate. Deci imi era foarte clar acest aspect si nu exista niciun fel de disputa istorica asupra acestui fapt. Totodata stiam si istoria antisemitismului din Romania care nu e foarte diferita de cea din alte zone, dar a fost pusa in practica destul de dur de catre Antonescu.
Sa-nteleg ca politicile antisemite romanesti sint destul de cunoscute in America.
Da, cred ca sint, cel putin in familia mea sint. Pina la urma de asta bunicul meu a plecat de aici in 1935, fusese militar in Armata Romana in perioada interbelica pentru ca era cetatean roman si trebuia sa-si serveasca tara, dar experientele antisemite pe care le-a trait in armata au fost atit de extreme incit de-ndata ce au aflat de ascensiunea politica a lui Hitler in Germania, au decis sa emigreze. Iar ca o coincidenta, anul nasterii bunicului meu este acelasi cu cel in care s-a petrecut Pogromul de la Chisinau, 1903.
Din cite stiu, e posibil ca filmul sa fie parte a unui turneu pe care Astra il va avea prin alte orase din Romania. Crezi ca e o poveste care are nevoie sa ajunga si in afara publicului de festival?
Da, fireste. Am decis sa avem premiera mondiala la Astra pentru ca am simtit ca aici este locul in care filmul ar trebui sa fie vazut. Prietenul si colaboratorul meu, Sabin Dorohoi, care a si produs acest film, este foarte pasionat de subiect si mi-a spus ca e foarte posibil ca filmul sa aiba o anumita rezonanta la publicul larg din Romania. In definitiv nu am facut filmul pentru a arata cu degetul spre cineva, nu am sentimente negative in legatura cu localnicii din Marculesti sau cu romanii, am fost aici de 6 ori pina acum, imi place sa revin cu mare drag, dar sint anumite chestiuni care tin de istoria acestui loc si despre care trebuie sa vorbim. Si am observat ca exista unii tineri de aici care vorbesc despre aceste lucruri intr-un fel in care parintii lor n-au putut sa o faca, deci ma bucur daca filmul va rula in cit mai multe locuri posibile in Romania. Insa ce mi se mai pare important e ca discutia despre acest trecut si despre explorarea lui sa fie inceputa de romani, nu de straini. Desi intr-un fel sint si eu roman pentru ca tatal meu s-a nascut in Romania deci nu sint doar un american care-a venit pe aici cu un film si atit. Sper ca acest film sa trezeasca aceste discutii despre ce s-a intimplat aici, despre cum putem merge mai departe, sintem membri UE acum, ce inseamna sa fii european, ce facem cu criza refugiatilor – cea mai mare de la WWII incoace – si ce rol joaca istoria in modul in care decidem ce facem mai departe cu ei. Dar, din nou, cred ca e o discutie care trebuie pornita in Romania, de catre romani.