Unsprezece povestiri de Liviu Antonesei

Una dintre povestiri intitulata “Un presedinte oarecare” imi amintesc ca am citit-o pe blogul domniei sale si m-a amuzat foarte tare in acel moment. Era si este o satira la adresa conducerii statului transmisa printr-un mesaj sub un invelis literar. Pe blog, Liviu Antonesei ne atentioneaza ca opera nu are legatura cu personajele actuale de pe scena politica. Scriitorul (in intelesul general al termenului) spune mai multe lucruri deodata printr-o expresie, printr-o interjectie, printr-un cuvant: are profunzime in scrierea sa (poate nu este o regula, dar apreciez si caut acest tip de scriitori). Ieseanul scrie “cu perdea” si reuseste sa se faca inteles intr-o maniera rezonabila. Nu se pune in postura “huliganului” (a anarhistului, a celui care vrea sa distruga dintr-o pornire irationala), nu uraste, nu dispretuieste; este un bun exemplu de diplomat. Povestirea sa mi s-a parut hazlie pentru ca a abordat o tema politica printr-un subterfugiu oniric si fantastic (nu stiu daca e corect spus fantastic ori metaforic?). Se trezeste presedintele tarii intr-o dimineata si-si da seama ca de undeva vine un miros intepator, neplacut; rezultatul cautarilor sale ii dezvaluie faptul ca el e pricina disconfortantului iz de... (sa ne gandim la ceva care nu are o mireasma deloc placuta si nici nu atrage privirea).

Titlul volumului pare a fi unul potrivit memorialisticii, a studiilor istorice si a celor ce urmaresc pedepsirea sau mustrarea morala a ideologiilor (comuniste, fasciste, etc.) si a miscarilor istorice ce incalca drepturile omului. Parerea nu ne este cu totul indreptatita. Intr-adevar exista un fundal istoric, dar e secundar. Atentia se indreapta de la “greselile istoriei” (cum ar fi navalirea Cehoslovaciei de U.R.S.S si statele “infratite”) spre trairea subiectiva a acelor drame. Naratorul-autor sau autorul-narator alege sa scrie despre acel eveniment asa cum l-a trait dumnealui sau asa cum il intelege in cele din urma: ca pe o joaca cu obiecte interzise ale unor copii “impielitati”. A observat in aceeasi maniera cum “Tatuca” (Nicolaie Ceausescu) s-a folosit de acest fapt pentru a-si face o reputatie buna si pentru a castiga increderea si supunerea poporului sau.

Important, cum am mai spus, este stilul in care reda forma; o forma ce nu mai este grava, nu mai este tragica (asa cum se intampla deseori in jurnalele memorialistice), este doar o patanie a unor copii ce se cred eroi si se aduna intr-o armata ca sa apere patria(ma refer la povestirea cu titlul omonim cu cel al volumului). Ranile care ii fac victime (pentru copii sunt fizice, in plan literal) iar pentru oamenii maturi sunt in iluziile si minciunile pe care le-a impartit dictatorul cand a gasit prilejul.

Povestirile sunt “lipite” una de alta prin felul detasat in care face trimiteri la societatea contemporana autorului. Scriitorul Liviu Antonesei se distinge prin misterul si inventivitatea ce domina in povestirile sale fermecator de simple enuntate cu o voce prietenoasa, colocviala.