Trilogia gemenilor - Agota Kristof

Poate parea socant un raspuns atit de sec cu privire la intrebarea, din cele existentiale, a multor scriitori si cititori. Dar deloc intimplator, daca ne gindim la cartea cea mai cunoscuta a autoarei, Trilogia gemenilor, tradusa cam in 20 de limbi si - daca ar fi sa o fixez cu un singur cuvint - infioratoare.

De fapt, Agota Kristof nu este singura scriitoare cu o viziune sumbra, deloc increzatoare, asupra literaturii. Elfriede Jelinek rosteste senin aceleasi replici bolovanoase, reci, indispuse. Nu scriem ca sa salvam lumea, par a spune aceste sensibilitati ferecate cu lacate grele, scriem ca sa aratam cit este de greu sa suporti lumea. Iar lumea aceasta insuportabila este fie dictatura politica sau casnica, fie capitalismul, fie indiferenta, fie vacarmul sentimental din relatiile amoroase.

Trilogia gemenilor incepe cu parasirea Marelui Oras, bombardat, pentru Micul Oras, unde doi copii sunt adusi de mama lor la o batrina care e cunoscuta drept Vrajitoarea. Prezentata drept bunica lor, batrina este un monument de zgircenie si rautate, sardonica si criminala, insa nici nepotii nu sunt niste ingerasi. De la exercitiile de calire a trupului si a sufletului, exemple de cruzime pura, pina la crima cu singe rece, gemenii trec prin toate stadiile a ceea ce numim Rau. Aventurile lor, ca intr-o varianta sardonica a amintirilor din copilarie, sunt povestite simplu, la rece, in cuvinte putine. De remarcat ca austeritatea stilului este aici cea care lasa cititorul sa aleaga ce simte, in functie de propria implicare si sensibilitate, de propriul stil de lectura. Cu mijloace putine, Trilogia gemenilor obtine efecte interesante, de la inducerea in eroare a cititorului pina la captivarea lui intr-o poveste al carei inteles se schimba cu fiecare capitol.

Dupa povestirile singeroase din Micul Oras, izolat, bine pazit, asistam la despartirea gemenilor, unul din ei reuseste sa treaca granita (pasind peste cadavrul tatalui sau) si dispare intr-un oras al tuturor posibilitatilor, catre libertate si normalitate.

In lipsa lui, celalalt isi scrie povestea, asteptindu-l.

De aici insa, naratiunea devine confuza intr-un mod care arata pe deplin talentul autoarei. Gemenii, dupa cum stie intelepciunea populara, sunt de nedespartit, suferinta unuia va fi resimtita de celalalt, se imbolnavesc impreuna. Agota Kristof duce mai departe gemelitatea: cei doi sunt, de fapt, una si aceeasi persoana, Marele Caiet completat de ei este o fictiune pentru zilele insuportabile, o istorie alternativa pentru a pansa dorul de fratele bolnavicios, zacind intr-o groapa comuna.

In fine, in a treia parte, fratele se intoarce, iar Klaus-Lucas au sansa sa devina Unul din nou. Nu spun mai multe pentru a nu deruta printr-un rezumat care nu poate atinge dramatismul intorsaturilor de scenariu pe care le opereaza, fara anestezie, Agota Kristof, cu intuitii extraordinare privitoare la psihologia identificarii si dependentei.

La aceasta carte, nu numai referirea transparenta la tara de origine a autoarei, Ungaria, si la anii de dupa al doilea razboi mondial este esentiala, ci mai ales explorarea cruzimii umane, pe de-o parte, si a celor mai neobisnuite, mai chinuite si mai contorsionate forme de iubire.

Personajele trilogiei se afla la capatul lumii, sunt aceiasi marginali ai lui Hrabal, carora insa le lipsesc umorul si speranta, le lipseste viata plina de freamat, frivolitatea, delicatetea. Sunt fantomele unor abuzati de istorie, mecanisme in care o sclipire de sensibilitate este cu cit mai valoroasa, cu atit mai rara.

Trilogia gemenilor este un experiment reusit, manipuleaza o singura istorie in feluri diferite, o oglindeste in cioburi diferite, cu putine resurse tehnice si de limbaj. In plus, creeaza citeva personaje-vehicul, in cautarea disperata a unui model cu care sa se identifice, personaje care poarta, simbolic, toate temerile si fantasmele copilului in incercarea lui de a-si gasi un loc in lume.