- 3309
Neajunsurile Tarii lui Dumnezeu
Invariabil, daca vom privi lista romanelor Tatianei Niculescu Bran, de la „Spovedanie la Tanacu" (2006), prin „Cartea Judecatorilor" (2007), apoi „Noptile Patriarhului" din 2011 pina la „In Tara lui Dumnezeu" (2012), un numitor comun care se reliefeaza este o disonanta transformata in conflict, cu precadere in istoria recenta. Traditionalismul uneori cu fond intraductibil si deseori fanatic al practicilor care transced timpul, religiile si mitologiile prin cutume sfidatoare pentru, de altminteri antogonista, lumea occidentalismului pragmatic, de multe ori fatis ateista. In opinia lui Dan C. Mihailescu, scriitoarea pare sa aiba o afinitate pentru „preluarea de teme din corectitudinea politica". Iar „In tara lui Dumnezeu" nu se abate de la teza de mai sus, fiind global o pledoarie ambigua dar puternica, din punct de vedere narativ, a unei relativizari exacerbate a binelui si a raului in doua societati imposibil de versatilizat una pe cealalta, Somalia afarilor din Cornul Africii si Franta colonizatoare, intelectuala si fatalmente catolica.
Romanul este marcat de un dozaj aproape victorian pe alocuri, sub un demers de detasare substantiala a autoarei. Am observat, ce-i drept, unele sincope in tehnica narativa a fostei jurnaliste BBC care alterneaza stiluri romantico-descriptive ale unor lumi orientale, ludice, parfumate cu o abordare reportericeasca, explicativa si argumentativa. Iar aici ma refer la pendularea tematica dintre realitatile geo-politice ale acelei parti ale Africii si tenebrele misiunii medicale a doctorului Bertrant. Pentru ca romanul se compune dintr-o serie de introspectii-marturii-monologuri ale personajelor in fata unei instante terte si impersonale, sub forma de capitole recurente.
Exista pe de o parte tagma personajelor Laurent Beauregard – un consilier diplomatic scindat intre obiectivele profesiei sale si nazuintele spirituale care se materializeaza intr-un alter-ego idealizat in cautarile-oglinda, cu un secol in urma, ale lui Arthur Rimbaud – si Bertrand, medicul neputincios in fata unui ritual mutilator – excizia genitala - care a parcurs milenii, dar care lasa in urma victime irecuperabile fizic si psihic. Laurent si Bertrand sint osinditi la un statut de martori neputinciosi la peisajul in care au fost anexati dar in care clar este ca nu se vor putea niciodata confunda cu tusele puternice de fond. Legatura dintre ei si lumea obscura a femeilor afare se face prin Andre, fiul lui Laurent, un copil ager si perpetuu nerabdator care se imprieteneste cu Hani, „micuta printesa afara".
De cealalta parte, in „Tara lui Dumnezeu" si a afarilor deopotriva, o comunitate puternic angrenata in traditie a etiopienilor si somalezilor din Cornul Africii, drept este sa ma focusez pe femei. Si asta pentru ca si autoarea o face fatis, barbatii lor fiind, desi lideri formali in societate, esentialmente pioni novici intr-ale formarii spirituale a femeilor pentru maritis, antrenindu-si rutina mestecatului de frunze de khat.
Hani este un nucleu viu, luminos si pur, un copil fascinat de pianul francezilor, numit „cutia cu djini", de jocurile de-a Razboiul Stelelor cu Andre si de Coca-Cola. In jurul ei graviteaza celelalte femei care ii desconsidera mereu substanta, concentrindu-se pe evenimentul devenirii sale obscur-chirurgicale in „fata-mare" - bunica Hatiga, inteleapta Arafa, Gassira, femei-statui, prin eleganta si impacare monumentala cu soarta lor. „Daca te-ai nascut femeie, trebuie sa traiesti si sa mori ca o femeie"(p.164)
Iar directia constructiei narative a autoarei iese in momentul insertiei unui personaj ca Marie, sotia consilierului Beauregard, vadit constrastanta in mentalitate fata de structura launtrica a femeilor afare. Marie apare ca un pilon bine plasat al demersului autoarei de a amesteca negrul cu albul fervent si constient in virtutea obiectivitatii narative.
Macar o enumerare sumara a personajelor in universul in care au fost create este necesara intelegerii faptului ca romanul este o constructie echilibrata, cu fundatii solide si ridicat din caramizi simetrice. Pentru ca aceasta e miza care devine vizibila in momentul in care cititorul se indeparteaza de imaginea stilcita a fiecarui detaliu. Si anume ca nicio cultura nu-si poate asuma cu aroganta dreptul de a tulbura echilibrul alteia care a functionat astfel timp de milenii. Indiferent de faptul ca nu ii pot tolera sau intelege traditiile care apar ca fiind grotesti si primitive.
„In tara lui Dumnezeu" este un roman-marturie, fie el fictiune, a unei realitati greu de digerat cu destine prestabilite, cu miros de portocal si convulsii sufletesti care nu pot fi extirpate chirurgical, dar o realitate tesuta, zic eu, impecabil, tocmai prin obsesia pentru dozaj si impartialitate. Practic, o elaborata lectie de privit ambele parti ale unei povesti prea vechi ca sa-si mai aminteasca cineva de ce e spusa.
