Lucruri care nu pot fi spuse decit de Gorzo

Pentru cititorii care l-au citit pe Gorzo in seriile de articole aparute in revista Film Menu (editata de UNATC) si intitulate „Jos realismul! Sus realismul!” sau „Ce intelegea Bazin prin realism”, prezenta teoreticianului de film francez ca punct central de raportare in volumul de fata nu trebuie sa mire. Volumul celebru al acestuia din urma Ce este cinematograful? (aparut in traducere romaneasca in 1968) a fost singura influenta livresca ce putea fi luata in calcul in vederea validarii afirmatiei urmatoare: NCR se trage din Pintilie, Daneliuc, Tatos. Cu multa acribie, Gorzo demonstreaza ca nu e deloc asa.

Cei 3 regizori romani (foarte buni, de altfel, si Gorzo are grija sa mentioneze acest lucru) sint inca tributari montajului analitic si intreruperii continuitatii de timp si spatiu a secventei. Aceste ambe motive nu erau deloc specifice lui Bazin care milita pentru un cadru lung, atent coregrafiat, in care miza cadea pe mizanscena si nu pe montajul specific Hollywoodului. Desigur, lucrurile nu sint chiar atit de simple: si inaintasii cinematografiei foloseau cadre lungi (din motive logistice si probabil din lipsa capacitatii artistice); erau ei realisti? Raspunsul e nu, pentru ca erau impresionisti (in special francezii) ori expresionisti (in general nemtii).

In partea a doua, personajul central nu mai e Bazin, ci Cristi Puiu. Regizorul roman, scolit in Elvetia, isi intituleaza lucrarea de licenta Note despre filmul realist. Tragem repede concluzia ca Puiu e in deplina cunostinta despre lucrarile teoretice a lui Bazin si estetica filmelor sale are astfel o origine certa. Influenta pe care o exercita (si pe care autorul o explica la fel de minutios ca de fiecare data) asupra colegilor sai de „val”, e mult mai evidenta abia dupa Moartea Domnului Lazarescu. Primele rezultate le vedem in Hirtia va fi albastra (Radu Muntean renunta la montaj analitic, muzica extradiegetica si tropii hollywoodieni din Furia) din 2006 si in 4,3,2 (debutul lui Mungiu – Occident - avea o schema narativa care numai in spiritul continuitatii de timp si spatiu nu era) care pe linga anumite detalii de sunet extradiegetic, e curat realist.

Spre deosebire de celalalt volum dedicat NCR (si intitulat omonim) - Noul Cinema Romanesc: de la tovarasul Ceausescu la domnul Lazarescu (aparut la editura rivala, Polirom, in 2011), Gorzo isi ia libertatea de a restringe lista de filme si regizori care pot intra sub umbrela NCR; dupa afirmatiile sale, exista macar 2 exceptii: Cristian Mitulescu (pe care l-am sanctionat intr-o cronica aparuta cu ocazia ultimului sau lungmetraj, Loverboy pentru lipsa de autenticitate; Gorzo il acuza de „exploatarea in scopuri spectaculare a unor medii sociale si fizionomii inerent pitoresti”) si Cristian Nemescu (care se inscrie asumat intr-un alt gen de cinema). Totusi, exista un val, cel putin biologic, in care ii putem inscrie si pe acestia doi dar si pe Alex Maftei, Catalin Saizescu ori Alex Iordachescu.

En fin, ultimile 2 sau chiar 3 articole incluse in volum sint continuarea unei rafuieli mai vechi pe care a avut personal in calitate de critic de film, dar si ca membru al redactiei Dilemei Vechi, in disputele intelectuale cu CriticAtac. Desi discutia e mult mai ampla, am s-o sintetizez printr-o concluzie pe care insusi Gorzo a scris-o in ultimul paragraf al volumului: “confuzia [noii noastre intelectualitati de stinga] e agravata de posesia unor teorii (nu teorii despre cinema, ci teorii mult mai generale), de aparenta ei convingere ca aceste teorii explica orice, chiar si aceste filme, de tendinta de a <<ajuta>> filmele sa <<ilustreze>> teoria fara a se impiedica prea mult de ce este pe ecran”.

Trecind peste discursul si limbajul ceva mai greu din prima parte (insa fundamental pentru orice cinefil sau doritor de a-si forma o parere critica despre NCR), partea a doua pare mult mai accesibila; dupa decesul lui als, discursul facil, simplificat si pe intelesul tuturor nu pare sa se regaseasca si in „desaga” altor critici, insa Gorzo (desi afirma ca are un stil diferit de cel al lui Serban), pare sa-i calce pe urme la acest capitol. Si ca sa inchei si eu, volumul de fata e – fara vreun dubiu - cel mai important titlu critic despre NCR. Asteptam insa ca bariera sa fie depasita!