- 5372
Nu am fost niciodata in Paris, insa am adunat, meticulos, toate cliseele despre oras: de la eticheta de Oras al Luminilor pina la cea de oras al indragostitilor, orasul boemei literare si artistice. O carte precum cea a lui Alfredo Bryce Echenique nu face decit sa intareasca aceste clisee.
Iata ce scrie autorul in Nota sa:
„Stiu foarte bine ce este si ce poate deveni realitatea, si ce este si poate deveni imaginatia. Iar cum adesea o consider plata si plictisitoare pe prima, intotdeauna o favorizez pe a doua, lasind-o sa zburde in voie, pe unde are chef, oriunde si oricind, chiar si cind dorm, v-o jur.”
Desi declaratia sa de intentii creeaza asteptari, povestirile din ghid mi s-au parut neasteptat de fade. Chiar daca o parte din ele au fost scrise sub forma unor jurnale de calatorie, asta nu explica distanta dintre o carte precum O lume pentru Julius si aceste povestiri. Ghidul trist al Parisului pare scris de autor fie pentru a-si reaminti de tineretea pariziana (si in acest caz, valoarea literara nu conteaza), fie pentru banii primiti pe articole, la comanda. Iar felul în care justifica aparitia acestor povestiri este prea accentuat pentru a fi credibil. Intr-adevar, nimeni nu a mai scris un ghid trist al Parisului. De asemenea, nimeni nu a mai insailat un ghid atit de inutil, pragmatic si estetic.
Fara a zabovi prea mult in Parisul-canalie al lui Echenique, protejat bine de motto-uri si referinte, pot accepta ca altora povestirile pot sa le trezeasca sentimente sau amintiri calde. Personajele, schematizate, aproape marionete, pot aminti de oameni cunoscuti cindva, pentru mine insa au creat o atmosfera grotesca, de repetitie la teatru. Totusi, una din povestiri mi s-a parut ca merita atentie, aici naivitatea jucata a tonului chiar stirneste zimbete:
„Cum sa vorbesc despre Parisul in care mi-a fost dat sa traiesc fara a ma referi la portaresele lui inefabile, care fireste puteau fi si portari, dar care in general apartineau genului feminin, dezonorindu-l in general, chiar daca mai erau unele exceptii sublime. Treaba lor era sa ne spioneze din acea loge a lor prin usa de sticla, cu ochii lor imensi si perversi care nici macar nu se mai sinchiseau sa se ascunda dincolo de perdeluta murdara, trasa de un deget diabolic si inchizitorial.” (Portaresele noastre de fiecare zi)
Fara a tine cont de aceasta povestire, cartea este supraestimata, atit de textul autorului, cit si de coperta a patra. Pentru mine, a reprezentat o dezamagire, dar a avut ca rezultat si o intrebare: Pe cind un astfel de ghid al Iasului?