Disperare sau De ce am nevoie de voi?

Hermann este un barbat care la 30 de ani vrea sa se transforme intr-o opera de arta. Lucreaza in industria ciocolatei, in Germania, o duce bine si monoton, are o sotie proasta, iubitoare si durdulie intr-un fel atragator, cativa cunoscuti destul de antipatici, dar nu de nesuportat, are un costum gri si manusi galbene extravagante.

Intalneste un cersetor despre care este convins ca ii seamana perfect, ca este dublul lui – pe Felix, cu care vrea sa joace un schimb de roluri. Isi dezvolta o obsesie frumoasa, ce demonstreaza o fascinatie stimulata de propria persoana care desigur ca e absolut adorabila.

„In fanteziile mele, imi imaginez o lume noua, in care toti oamenii se vor asemana unii cu altii, precum Hermann si Felix; o lume de Helicsi si Fermanni; o lume in care muncitorul cazut fara viata langa utilajul sau va fi inlocuit de indata de dublul sau perfect, zambind cu seninul zambet al socialismului perfect.” (200-201)

Pune la cale o crima de pe urma careia e convins ca lumea se va alege cu metafore, idei confuz de frumoase si alte concluzii pline de continut si, cand colo, ajunge in situatia de a fi evaluat banal, punctual. Publicul crimei nu participa binevoitor la ceea ce se vrea a fi actul sau de creatie, asadar, nu e deschis sa ii amplifice faptele, sa investeasca fantezie in ele si de aceea Hermann se simte irosit si inselat. Hermann e redus la stadiul de invidid psihotic si, spre dezgustul lui, in loc sa fie unicizat prin crima sa, el ajunge sa fie inclus in sleahta deloc flatanta a criminalilor de rand.

„Si astfel, pentru a obtine recunoasterea, pentru a justifica si salva rodul mintii mele, pentru a explica lumii intreaga profunzime a capodoperei mele, m-am gandit sa scriu aceasta poveste.” (245)

Lasă puțin povestea deoparte si imagineaza-te la prima ta deversare artistică. Hai să-i zicem prima carte. Bineinteles ca ti-ai gasit cel mai bun pretext pentru a dezvolta o forma de respingere a publicului, paradoxala dorintei tale de a-l cuceri. Confruntarea cu publicului tau, precum si provocarea lui sunt decizii ambitioase, dar esentiale, atata vreme cat conventiile dintre cei voi raman indeajuns de clare pentru ca jocul sa functioneze. Cititorului insusi ii ceri aportul, cititorul trebuie sa fie partas la toata tirada ta artistica, altfel nu va exista un teren comun, iar opera va ramane fara cea mai mica putere de infiltrare.

Evident ca Nabokov stia toate astea si nici nu-mi trece prin cap ca ar fi scris Disperare din propria nevoie de revolta sau din aceea de a-si exprima frustrarea legata de incompatibilitatea dintre el, creatorul (jucat in roman de Hermann), si viitorii sai receptori (societatea civila), ci pur si simplu pentru a apostrofa acest tip de nesiguranta intalnit la scriitori, de a-l examina si de a problematiza independența auctoriala. De unde incepe arta si cum o distingi de banalitate? Ce drepturi are arta in societate? Cum se transforma o creatie intr-un produs suspect si autist?

„Nu trecea o zi fara sa spun o minciuna. Minteam asa cum canta o privighetoare, extatic, uitand de mine insumi; ma delectam cu noua armonie a vietii pe care o cream.” (67)

Mustind de intertextualitate (o sa va distreze ce face Nabokov din Dusty-Dusty), cu un narator-personaj cand arogant si agresiv, cand deschis si de-a dreptul lingusitor, romanul se simte abundent si usor confuz. Fara sa fie grosolan, pare interesant mai ales de obsesiile mari, de cotropitorii unor minti speciale si mai putin de actele banale ale vietii, care trebuie sa recunosc ca imi par mereu mult mai epuizante. Si-apoi, a fost tare controversata și deloc la locul ei imediat dupa de Nabokov a incheiat socotelile cu ea. Refuzata de traducatori, pierduta si rescrisa, ecranizata in `78 de Rainer Werner Fassbinder, in fine, inconjurata de o agitatie care, la randul ei, pune o vorba buna pentru continutul ei nu neaparat genial, dar in orice caz multumitor.