- 4268
De ce nu imi place literatura de plastic
Marius Daniel Popescu e, probabil, ultimul scriitor care te-ar putea face sa te simti prost ca nu ai auzit de el. De fapt, ceva ma face sa ma intreb daca nu cumva el insusi si-a ales numele de familie, ca parte a unei glumite aproape exagerat de evidente. L-am intalnit anul acesta la FILIT, unde a pus literatura sub semnul intamplarii, unde a fost haotic, expansiv si pe alocuri enervant, adica exact asa cum trebuie pentru a te face sa vezi ca scrisul nu e a opta minune a lumii, ca autorul nu-i nici macar un dumnezeu esuat si ca arta nu e cu nimic mai buna decat viata. Pentru ca viata proprie, da, aia banala si noduroasa, e cea mai inalta masura a oricarui om.
Culorile randunicii este romanul tradus si publicat anul acesta la Editura Polirom, care mi-a cazut in maini de curand. Era proba suprema in ceea ce-l priveste pe acest autor care a trait pana in anii `90 in Romania si care a plecat apoi in strainatate pentru a fi in preajma unei elvetience, pentru a fi sofer de autobuz si pentru a scrie in franceza.
Deloc surprinzator, Culorile randunicii vorbeste despre alb si negru, dar o face in asa fel incat sa le desfiinteze cu totul. Lumea lui Marius Daniel Popescu e de un gri pastos in cel mai bun caz, in universul lui nu e loc de tragedii si nici de divinizari. Te-ar dispretui daca l-ai iubi doar pentru ca e de-al literaturii. Astfel, in romanul lui n-o sa-i gasesti pe asa-zisii oameni specifici, n-o sa gasesti amploarea cine stie carui gest literar care te-ar face sa simti ca se gaseste in afara perimetrului tau, desi oricum n-o sa-i intelegi cartea din muchie in muchie.
Bogata in aluzii autobiografice plasate mai peste tot, cartea vorbeste despre un tata lipitor de afise care conduce o revista literara, un barbat care paseste intre „tara de aici” si „tara de dincolo” si care o face asumat si deloc dramatic, desi perfect constient de riscul pe care si-l asuma, si anume acela de a se imprastia.
Narat la o ambigua persoana a doua singular, romanul mentine o stranie nota de dedublare, pe care abia spre sfarsit o vei descifra. Cel care povesteste e si nu e el. Tu insuti esti si nu esti personajul principal al cartii. „Esti in fata morgii de la spitalul municipal, langa tine se afla verisoara si unchiul tau, stati in picioare si orbiti despre moarta pe care ati venit s-o luati”, curge prima fraza in care aflam pretextul intoarcerii intr-o Romanie post-comunista (si nu prea).
Daca te astepti ca aceasta carte sa aiba un curs epic ortodox, atunci n-o mai deschide. Are portiunile ei in care s-a instalat un realism pur – cu scene pregnante ca cea in care curge zeama din cadavrul mamei, altele minitioase si plictisitoare precum cea in care personajul-narator bucatareste in liniste – dar si accese de haos iti vin in intampinare intr-o maniera cu tenta lirica. Flashback-ul e unul din procedeele de incredere in aceasta carte, in vreme ce perspectiva de ansamblu e ca un colaj de axe temporale in care ai voie sa te ratacesti.
Una dintre cele mai elaborate relatii tata-fiica in Culorile randunicii am gasit-o. O afectiune neatinsa de bagheta ieftinelii, fara implicatii freudiene (cel putin nu sugerate) sustine naratiunea intr-o nota pozitiva, plasand intr-o opozitie fairplay aspecte fericite dar modeste ale vietii si altele imbibate de delasare, oboseala si platitudine.
Altfel spus, citeste-o pentru ca strecoara cuvintele natural, pentru ca e subtila si subtire si pentru ca autorul ei e un tip cu totul atipic, care nu da doi bani pe etichetele sociale si literare plasticoase. Si nu, nu vei gasi in Marius Daniel Popescu nimic dintr-un profet obosit. Vei gasi doar un om care da cartea pe viata, un sacrificiu paradoxal care-l face sa scrie bine.
Asadar, de ce nu imi place literatura de plastic? Pentru ca descopar din cand in cand figuri precum Marius Daniel Popescu.
