- 5468
Ce ne spunem cind nu ne vorbim
Chris Simion este o tinara regizoare si scriitoare care incearca prin arta pe care o produce sa se opuna tiparelor, normelor traditionale. Citind noul ei roman Ce ne spunem cand nu ne vorbim, aparut la Editura Trei (2011), puteti decide singuri in ce masura reuseste aceasta sa scrie literatura tinara, inovatoare.
Daca A.D. Miller nu m-a dezamagit pentru ca nu aveam mari asteptari de la romanul sau, nu pot spune acelasi lucru despre cartea lui Chris Simion. Pe aceasta am vazut-o prima data la televizor, vorbind despre unul dintre spectacolele jucate de compania de teatru coordonata de ea. Este vorba de D’AYA, o companie independenta de teatru ce a fost infiintata in 1999. Au debutat cu piesa „Copilul divin”, dupa romanul scriitorului francez Pascal Bruckner, care a devenit ulterior presedintele onorific al trupei D’AYA. Moto-ul companiei, „Arta este facuta pentru cei care se simt nenorociti fara ea”, pare a fi si indemnul personal al lui Chris Simion. A regizat numeroase spectacole, printre care „Scaunele”, dupa Eugene Ionesco, „Dragostea dureaza 3 ani” dupa Frederic Beigbeder, „Maitreyi” dupa Mircea Eliade etc. Ca scriitoare a debutat in 1994 cu „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”.
Un lucru impresionant din experienta sa profesionala este faptul ca in 1995 a primit o bursa de studii in literatura sanscrita in New Delhi. Acest fapt m-a facut sa ma astept la o proza sensibila, de o spiritualitate intensa si incarcata cu simboluri. Intr-adevar, spiritualitatea si sensibilitatea nu lipsesc din carte (care este, in fapt, o filosofare continua pe tema mortii, a minciunii, a dragostei si a divinitatii), insa consider ca este un roman agasant, care nu reuseste sa transmita tot ce si-a propus scriitoarea sa comunice.
Scheletul conceptului „Ce ne spunem cind nu ne vorbim” este unul pe cit de interesant, pe atit de inovator, prin intermediul caruia Chris Simion ne propune un joc ce impleteste mai multe arii culturale. Astfel, primul volum este cel aparut la Editura Trei, al doilea volum consta intr-un spectacol de teatru jucat de compania D’AYA, iar al treilea volum ar fi trebuit, cu ajutorul cititorilor, sa fie in lucru. Mai precis, Chris Simion le-a propus cititorilor sa vina cu o completare a romanului, trimitind un mail pe adresa personajului masculin din roman, zmeul_albastru@yahoo.com, urmind ca aceste mesaje sa apara in prima faza pe site-ul personal al scriitoarei. Mai apoi, daca parerile cititorilor au valoare literara, acestea pot fi publicate de Editura Trei. Din pacate insa, momentan site-ul lui Chris Simion a fost spart de hackeri, astfel incit nu putem sti ce deznodamint a avut acest joc.
Inovatoare este si structura primului volum. „Ce ne spunem cand nu ne vorbim” este de fapt un schimb de email-uri dintre personajele romanului: Floarea-Soarelui si Zmeul Albastru. De asemenea, pe linga mesajele pe care cei doi si le trimit, mai exista si Draft-uri, mesajele scrise de ea, dar pe care nu le trimite, iar in finalul romanului exista un Trash, adica un mesaj lung care a fost sters si in care Floarea-Soarelui isi explica deciziile si parcursul emotional. Intriga este relatata in Draft-uri (care se disting de email-urile pe care si le trimit protagonistii prin font), celelalte mesaje continind gindurile celor doua personaje.
In plus, si povestea romanului este una interesanta. Floarea-Soarelui si Zmeul Albastru par sa traiesca o poveste frumoasa de dragoste, dupa cum arata si inceputul usor idilic al cartii: „A fost odata o Floarea Soarelui si un Zmeu Albastru. Au fost incercati de furtuni, de seceta, au fost despartiti si dusi pe astre diferite, dar nu s-au pierdut niciodata.”(p. 7) Insa, la un moment dat, Floarea-Soarelui a suferit un avort spontan, iar doctorul i-a spus ca „poate fi orice. Chiar si cancer. Analizele vin in doua saptamini.” (p. 64) Din aceasta clipa, Floarea-Soarelui simte cum un crin salbatic ii creste in pintec si decide, fara sa il anunte pe Zmeul Albastru, sa se rupa de toti si de toate. Dupa o anumita perioada de timp isi reface analizele si constata ca e perfect sanatoasa. Incearca sa reia legaturile cu Zmeul Albastru, insa experienta traumatizanta a cancerului inchipuit a schimbat-o radical: „Nu am avut niciodata cancer. E ca si cum l-am avut, trecind prin el in imaginatia mea. Inventia asta m-a curatat, m-a spalat de tine. Ce traiam era ca o boala, era impotriva sufletului, era o cautare nesfirsita a sinelui, nevoia de identificare, de echilibru, de armonie in gol.” (p. 242)
In ciuda tuturor acestor elemente inovatoare si interesante, romanul este unul fragmentar si agasant. Agasant nu doar din pricina deciziei pe care o ia Floarea-Soarelui, ci si din cauza unor pareri ale protagonistilor, si a modului in care sint exprimate acestea. Spre exemplu, consider ca discutiile despre sinucidere fac ca acest roman sa nu fie recomandat cititorilor tineri, usor de impresionat: „Cine mai poate sa-si doreasca sa se sinucida in ziua de astazi este un om viu pentru simplul fapt ca isi mai doreste ceva. Sint altii care nici sa se sinucida nu mai au chef. Atit de acuta este agonia, ca nu-i mai trezeste nici macar sinuciderea.” (p. 149) Sau „despre sinucidere nu se vorbeste. Daca ai curaj sa te sinucizi, nu vorbesti despre asta. Despre sinucidere vorbesc numai cei care nu au curajul sa se sinucida” (p. 54) ori chiar invitatia directa pe care Floarea-Soarelui i-o face Zmeului Albastru „putem sa ne taiem venele cu riscul de a ne cunoaste mai mult? A trece cu tine prin Iad si a nu fugi de suferinta inseamna Iubire”. (p. 46)
*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Carturesti Iasi.
