articol
stats

Variatiuni dramatice destul de...fade!

Fiind presati de goana continua a timpului, iata ca, din nou, studentii de la Universitatea de Arte „George Enescu”-Facultatea de Teatru se afla in pragul sesiunii. Desi este o perioada incarcata, pe alocuri stresanta, asta nu ii impiedica pe viitorii artisti sa creeze. Ba din contra! In opinia mea aceasta este o etapa rodnica.

Trebuie sa va marturisesc, cu toate ca s-ar putea sa sune ciudat, sau nu, dar cele trei saptamani de sesiune sunt preferatele mele, datorita faptului ca, ii pot vedea pe colegii de facultate în diferite examene-spectacol si ca... bineinteles, pot scrie.

Sambata, pe 24 ianuarie, studentii din anul I, Regie, coordonati de catre Conf. Univ. Dr. Ion Mircioaga şi de Prep. Univ. drd. Vasilica Blohat, la ora 10 au inceput maratonul dramatizarilor, si totodata, prima lor iesire la rampa, fie in calitate de viitori regizori sau actori. Lucrurile, uneori pot parea complicate atunci cand suntem novici si ni se ofera o responsabilitate, in cazul de fata, cea de a lua un text, de a-l studia pe toate partile, apoi sa intervenim cu modificarile personale pentru a ne forma un traseu, o viziune a ansamblului. Dupa aceste etape este necesar sa ne selectam distributia, cu atentie, in functie de personajele carora dorim sa le dam viata. Apoi lecturile la masa, intentie, miscare, decor, recuzita, lumini si ilustratie muzicala.

„Cortina” s-a deschis cu o adaptare libera dupa romanul lui George Topirceanu, (cu Πsi nu cu Â, asa cum apare pe „caietul program”), Minunile Sfantului Sisoe, (realizata de studentul Gheorghe Sfaiter) un text satiric, neterminat, din pacate de autor, dar care este publicat postum în 1938. Intr-una din salile de lucru gasim un fotoliu, in fata caruia este asezata o masa, iar undeva mai in fata, in partea dreapta o banca. Gol ... pentru moment! Isi face aparitia un grup format din opt persoane, studentii de la Actorie, anul I, care iau loc pe jos si incep un schimb de replici banale, comune, in timp ce savureaza covrigii cu mac adusi de Alina Aneculaese, care are rolul de regizor. Evident ca nu putem observa nici macar un iz de contur de personaj, deoarece publicul vede doar studentii, aceasta fiind si ideea de inceput a lui Sfaiter. Situatia pare ca este mobilizata prin indicatiile personajului-regizor, care-i directioneaza pe ceilalti participanti la joc. Astfel sesizam o discutie despre Sisoe (Mihai Afloarei), intre preotul (Tudor Ostafie), care are o interpretare (putin) rigida si seful de post (Chirila Razvan), care reuseste sa mai smulga cate un ropot de ras din sala. Sfat: cred ca ar fi cazul ca viitorii actori sa acorde o mare atentie la felul in care aplica orele de vorbire scenica, pentru a evita moldovenismele! Regizorul nostru este situat undeva in public si mai da cate o indicatie, doua celor din distributie. Daca tot i s-a oferit o asemenea partitura dramatica, si tinand cont ca este o adaptare libera, cred ca ar fi trebuit sa i se acorde mai multa atentie. Eroul central este Sfantul Sisoe, pe care Afloarei il imbraca intr-o nuanta de parodie, mai ales prin rugaciunile din repertoriul romanesc. Desi rolurile de femeie artagoasa (Diana Costea) si de femeie bisericoasa (Dumitriana Cretu) au fost impartite in felul acesta, in practica eu le-am vazut invers. Este randul gazdei Zoita (Alexandra Diaconita), femeia vicleana si iscusita, care se afla mai mereu implicata în toata „sarada”, apoi femeia oarba (Katerina Matei), care este vindecata de puterile miraculoase ale lui Sisoe.

Nu voi povesti subiectul, actiunea textului, pentru ca nu acesta este rolul meu, insa mai punctez ca, vestimentatia studentilor era alcatuita, in prima parte, din piese de actualitate, iar in a doua parte, cand incearca sa intre in joc apar hainele menite conventiei, cu exceptia celor ale Katerinei Matei. Ilustratia muzicala de la sfarsitul momentului nu se pliaza, ci pare aleasa pentru a ne reda imaginea din inceputul examenului, cand ii vedem pe simplii studenti sau astfel spus, sparge conventia teatrala. Per total, mentionez ca jocul actorilor mi s-a parut de cele mai multe ori liniar, atins de mecanicitate, iar din cauza acestor factori nu am reusit sa vad o compozitie, ci o incercare de joc superficiala, care ma trimite la brechtianism (la fel ca dramatizarea lui Sava).

Andrei Sava opteaza pentru o adaptare a nuvelei lui Teodor Mazilu, Inmormantare pe teren accidentat. Din distributie fac parte actorii: Dumitru Florescu, Tatiana Grigore, Andrei Sava, Andrei Emilian şi Alex Iurascu. Incep prin a spune ca vizibilitatea, in special la aceasta dramatizare a fost groaznica, din cauza numeroaselor planuri de joc. Dupa cum se observa, Sava face parte din distributie, lucru nu neaparat rau. Joaca acelasi rol de doua ori-cel de regizor. Partitura sa dramatica a fost prelungita in exces, (iar publicul si-a pierdut rabdarea). Nu e deranjant momentul in care asistam 40 de minute la un examen-spectacol, atat timp cat dramatizarea nu este plina de momente moarte din partea actorilor, si mai ales atunci cand Sava face un stop cadru..., iar acea ilustratie muzicala, formata dintr-o melodie fancy-trance, repetitiva nu-si avea rostul. Ar trebuie sa se tina cont de replica: „Ce e prea mult strica!” Situatia nu se amelioreaza nici atunci cand protagonistii fac diferite actiuni, fara a rosti sau chiar si cand au un schimb de replici. NU inteleg ce se intampla cu examenele studentilor de la regie (exceptie facand cel al lui Bogdan Gutu), anul I, si mai ales cu majoritatea actorilor selectati de ei?!?! Sunt lipsiti de nuante, merg pe o linie fada si par ca sunt elemente de decor. A cui este vina? A regizorului, care nu a stiut ce sa le ceara si cum sa-i indrume sau a actorilor, care par lipsiti de chef, ba chiar nedumeriti? Singurele pete de culoare din Inmormantare pe teren accidentat sunt Emilian Andrei si Alex Iurascu, care reusesc cat de cat sa mentina dramatizarea pe linia de plutire. Pacat de textul lui Mazilu! Replica aberanta („Farmacia inimii, Catena!”), care imi creeaza un sunet disonant e inserata pentru a face ce? Sunt deschisa inovatiilor atat timp cat sunt justificate. Daca a fost folosita cu scopul de a obtine rasete din partea publicului ... ei, bine a fost exact opusul!

Penultima dramatizare este cea a Ioanei Ungureanu, o adaptare dupa romanul lui George Calinescu, Enigma Otiliei (o opera draga mie). Inainte de a intra in amanunte trebuie sa semnalez o greseala grava. Pe afisul realizat de Ungureanu apare Enigma Otiliei de George Calinescu, ceea ce inseamna ca ar trebui sa vedem un text clasic, fara alte completari, ajustari, iar pe event-ul creat pe facebook apare adaptare dupa... Pana la urma este adaptare, dar viitorul regizor trebuie sa invete sa faca distinctia corecta a termenilor pe care ii utilizeaza. Vedem cumulat in Otilia (Andreea Darie) un amestec de nuante actoricesti. Viitoarea actrita are potential si reuseste pana acum cel mai bine sa fie maleabila pe partitura sa dramatica. Intocmai personajului calinescian, Darie (imbracata intr-o rochie rosie) este o tanara zapacita, cu sentimente nobile, uneori ingenua, increzatoare sau nesigura. Cea din urma formeaza un duo mai mult decat agreabil impreuna cu colegul de scena Tudor Hurmuz (Felix), care la randul sau reuseste in mare parte sa arate publicului imaginea unui baiat, cu aspiratii (medicina) si cu o dragoste nestavilita in ceea ce o priveste pe scumpa sa Otilia.

Gheorghe Sfaiter (Costache Giurgiuveanu) se pliaza destul de bine pe rolul de tata al Otiliei si de avar, care calculeaza fiecare lucru spus si facut, iar aparitia Katerinei Matei (Aurica) nu jeneaza, dar nici nu este un personaj plin, ci doar un contur. Actiunea se desfasoara in jurul scenei din camera lui Felix. Darie si Hurmuz au un joc presarat cu flirturi, gingasii, stangacii, emotii, care la un moment dat este reluat. Practic vedem acelasi lucru de doua ori. De ce s-a optat pentru aceasta repetitivitate? Oare Ungureanu vrea sa sugereze ideea de circularitate a romanului, sau ca cei doi se invart intr-un labirint, in care nu vor sfarsi impreuna?

O „surpriza” sau mai bine zis rasturnarea de situatie a fost atunci cand Ion Mircioaga a oprit examenul, din cauza unor probleme la lumini si la sunet. Ilustratia muzicala nu mai incepea. Cu toate acestea tinerii actori au stiut sa menajeze incidentul fara a le provoca piedici. Un alt aspect bun este cel legat de incaperea in care a avut loc partitura dramatica, si anume, intr-o sala veche, (luminata de o lampa de birou si de lumina unor reflectoare) ce avea un pat la fel de prafuit si o masuta umila, pe care viitorul doctor avea caiete, pixuri si un maldar de carti. Aceasta incapere imi pare foarte apropiata de casa zgarcitului Costache Giurgiuveanu. Pana in acest punct se pare ca Minunile lui Sisoe nu au avut un efect sigur asupra tuturor!

In final ne mutam in subsolul facultatii, unde Bogdan Gutu a jucat (Spud) si a lucrat la o parte din romanul lui Irvine Welsh, Trainspotting, care s-a bucurat si de o ecranizare a regizorului Danny Boyle. Gutu situeaza actiunea acasa la Lesley (Alice Oslobanu), spatiu al dezordinii urbane. Un loc mizerabil, in care haosul, dozele de bere si drogurile stau ca la ele acasa.

Incipitul este cufundat in aburii heroinei, unde Maftei Dragos (Renton), Lucian Valacu (Tommy), Cosmin Tanasa (Simon) si ceilalti doi mentionati mai sus actioneaza ca niste siluete fara puterea de a mai avea vreun tel sau vointa de a vedea altceva decat droguri. Spud este cel mai zglobiu dintre toti, Renton este cufundat intr-o staticitate plata, Lesley picteaza pierduta, Simon este cel mai lucid dintre toti, iar Tommy are un somn tulburat.

Gutu a fost atent la lucrul cu actorii sai, dar si la detalii, astfel cei din distributie ne arata printr-o nota de umor negru ce inseamna sa fii un vicios, un drogat, care nu cunoaste cuvantul-viata normala, curata. Rasturnarea de situatie are loc cand Les`realizeaza ca si-a pierdut copilul, iar printr-un urlet sfasietor ii face pe toti sa reactioneze. In aparenta Lesley traieste o drama cumplita. Zic in aparenta, din cauza ca aceasta chiar isi doreste sa scape de acel plod (cuvant utilizat in examen).

In toata acea nebunie mai era nevoie de o doza de heroina! Isi administreaza intre ei cate o seringa, dar singurul care nu face asta este Simon, personaj care iese din acest cerc vicios, ia loc in public si-si priveste tovarasii bolnavi. Din ilustratia muzicala mi-a atras atentia pasajul de la radio, din Dictatorul (o satira adresata lui Hitler) lui Charles Chaplin. Singurele plusuri le-as fi axat pe Valacu si pe Maftei, care au avut o prestatie actoriceasca ceva mai timida si asupra planurilor, care s-au suprapus, iar secventele nu au putut fi notabile in totalitate, dar nu numai din aceasta cauza, ci si din cauza vizibilitatii reduse.

Afirm cu incredere ca Trainspotting-ul lui Gutu intrece cu brio dramatizarile colegilor sai de sectie. A ales un text bun, captivant pentru spectatori, si-a ales bine actorii, carora le-a fost un ghid in bezna, dupa cum spune regizorul Peter Brook si surprinzator si-a asumat cu succes personajul, pe care l-a jucat.

Articol scris de Ivona Lucan | Joi, 29/01/2015 - 00:22
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ivona.lucan