articol
stats

Trei surori... in cautarea succesului pierdut

Orele orasului inchid in ele cele mai felurite intamplari si fapte; ele insele sunt felurite, nu seamana niciodata una cu alta. Exista insa un ceas, acela dintre sfarsitul obosit al zilei si inceputul misterios al noptii, cand o mana de locuitori ai orasului fac acelasi lucru: se duc la teatru. In zeci de orase, oamenii isi imbraca hainele cele mai de pret si, intr-o stare sufleteasca deosebita, pasesc pragul salii spre lumea fictiunii scenice.  Daca in vechea Atena aceasta aleasa petrecere a spiritului tinea trei zile pline pe an, in „cetatile” contemporane ea se desfasoara (aproape) in fiecare zi a anului. Ajungem in sala. Cortina se ridica, lasandu-ne pe noi toti, spectatorii, sa facem fata unei imagini triste, asemeni unei vechi fotografii de familie: trei surori, biete femei, intonand parca o rugaciune pentru imblanzirea soartei. Asadar...

Cehov: dramaturgul care a aratat ca viata cotidiana a oamenilor banali cuprinde adevarate si numeroase lovituri de teatru; ca ea, este incarcata de micro-conflicte cumplit de macinatoare.

Trei surori: piesa in care este replica aceea celebra: „La Moscova! Sa mergem la Moscova!” (aproape la fel de celebra si incomoda ca shakespere-iana „A fi sau a nu fi”); piesa in care doctorul Cehov, cu bisturiul ironiei si anestezicul tandretii, face vivisectia cadavrului viu al vietii meschinee, traite inghesuit intre idealuri mari si atitudini marunte.

Distributia: un set de actori care il silesc pe spectator la incordate curse de urmarire a lor: ce spun, cum spun, cat spun, chiar atunci cand nu au replica de cuvinte, cand asculta vorbele altora, cand tac; toate il capteaza, ar vrea sa le vada pe toate si, pana la urma, tot ce reuseste e sa se vada tocmai pe sine – oarecarele, banalul, neinsemnatul – la dimensiuni marite. Asadar, Andreea Boboc, demaraj bun, apoi o lenta disparitie, ceruta, intr-o masura si de evolutia personajului (daca e sa aruncam vina pe Cehov!); Calin Chirila, firesc, lin si fara hopuri, unind doua extreme; Doru Aftanasiu, o amaraciune frumoasa in general, dar teatrala pe alocuri; Radu Ghilas, care, pe note, atrage atentia ca unui actor profesionist ii prinde bine sa stie sa si cante; Cosmin Maxim, care alcatuieste (sau imprumuta) un personaj neajutorat, infrant si trist. In continuare, Haruna Condurache, cand cu haz, cand cu strangere de inima; Constantin Puscasu, cand cu naivitate, cand cu intelepciune; Livia Iorga, cand  cu sensibilitate, cand cu putere de decizie; Diana Chirila, mereu cu ifos, cu aroganta, cu agresivitate, completeaza trasaturile – cam plicticoase in falsa lor dualitate – ale acestui portret al unor oameni care refuza sa traiasca.

Scenografia (Rodica Arghir, Cristian Hadji-Culea) a adaugat unei lumi de nord inghetat (ceea ce, hai sa zicem, ar fi corespuns meteorologic locului de bastina a autorului) niste culori vestede si apasatoare, culori insirate pe draperii si mobila impachetata, gata si ea sa plece la Moscova, precum, a adaugat si niste constructii-decoruri care s-au vrut, probabil, stilizate si sugestive, dar n-au iesit decat posomorate si anoste. Regia (Cristian Hadji-Culea) le-a incoronat pe toate, desfasurand o imaginatie oarecum ostentativ modernista, sintetica, tehnica, ori mai stiu eu cum, insa, in fapt, de-o saracie conturata in umbre de monotonie, de lipsa de ritm.

De la acest spectacol am plecat usor amarata, pentru ca a avut un chip agitat, dar batrancios. Iar interesant e ca, desi spectacolul a avut personaje individuale, i-a lipsit personajul colectiv numit atmosfera: poate e rau, sau poate am avut eu alte asteptari, si-atunci e bine...

Resurse
Video: 

Trailer "Trei surori"

Trailer
Articol scris de Caterina Ursu | Mar, 17/01/2012 - 03:59
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului caterina