articol
stats

Telmah... sau Hamlet pe dos

Regizorul ucrainean, Sergii Pavliuk, aflat la prima colaborare cu teatrul din Botosani, satirizeaza absurditatile vietii si propune prin specatacolul Telmah un personaj razvratit, neadaptat unei lumi ce mutileaza aspiratii si sensibilitati omenesti. Resorturile sufletesti, constiinta eroului, lumea psihica a acestuia devin obiect al analizei.

Personajul principal, interpretat de Ioan Cretescu, parcurge o gama variata de stari tensionale: asteptarea anxioasa, veghea continua, incordarea, tensiunea psihica, starea exploziva urmarita prin manifestarile fiziologice si patologice pentru a atinge in final linistea si resemnarea. La inceput criza psihologica este intuita doar, apoi se adanceste sub apasarea obsesiilor si conduce la halucinatie, la manifestari violente si, mai tarziu, la dementa.

Cu intuitie de psiholog, regizorul surprinde relatiile de cauzalitate dintre dominantele diurne ale constientului si reactiile nocturne, intruparile onirice ale obsesiilor venite dintr-un inconstient tulbure. Insul devine un mecanism dereglat. Ni se prezinta parca un caz patologic, o fisa clinica, ce are ca mobil patima controlarii propriului destin. Obiectivitatea, disectia lucida a regizorului Sergii Pavliuk aluneca prin voita ingrosare a contururilor, a manifestarilor maladive spre viziunea naturalista. Urmarind starile de constiinta, raporturile personajului cu mediul social, dar si cu „demonii” interiori, spectacolul prezinta etapele unei crize ce conduce spre instrainare si nebunie, spre dimensiunile tragice ale destinului.

Desi intamplarile sunt senzationale, departe de ceea ce Shakespeare si-a dorit prin Hamlet, desfasurarea lor si montajul epic s-a dovedit a fi posibil, avand o oarecare compozitie geometrica. Aceasta evolutie previzibila a personajului, in care discontinuitatile, ruperile de logica si imprevizibilul rastoarna asteptarile spectatorului, sunt impletite cu analiza si observatia, urmarind din exterior spre interior mutatiile din constiinta lui Hamlet, trairile sufletesti, starile de cosmar si consecintele acestora.

Se remarca preferinta pentru nivelul sonor al limbajului, pentru efecte muzicale si sinestezii (ceata, chiuiturile cu dans la miezul noptii, rasul vedeniilor, cantecul cu influente orientale pare in final o arie a nebuniei). Mai mult, impresia de fictiune este dublata de observatia morala, de aprecierile asupra firii omenesti, de magia erotica. Specatacolul valorifica echivocul, resursele anecdotei, ambiguitatile narative, construind o lume artistica epica, evocativa, simbolica. Desigur, poate ca unele simboluri sunt totusi prea incifrate, lasand in urma nevoia de lamuriri.

Actiunea piesei creste in intensitate treptat, prezentand obsesiile lui Hamlet, cosmarurile traite si replica-laitmotiv a imaginii sale transpusa in unul din televizoarele vechi ce alcatuiau scenografia inedita: „Eu sunt stapanul destinului meu. Noi ne faurim propria soarta”. Intregul spectacol urmareste gandurile invalmasite, trecerea de la realitate la vis, aparitiile nocturne, imaginare ale personajelor ucise – ipostaze sugestive, legate de conditia personajului principal.

Treptat, starea psihica a „eroului” se degradeaza, sub imperiul spaimei, al oboselii, al tumultului interior. Intriga o constituie insinuarea treptata a gandului chinuitor ca Will s-ar putea intoarce, dictandu-i traiectoria vietii. Intamplarile contradictorii, care nu se petrec intocmai planului imaginat de Hamlet, sporesc starea dilematica si agitatia personajului principal.

Articol scris de Caterina Ursu | Vin, 02/12/2011 - 04:49
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului caterina