Teatrul ca o „plangere” – cu Benoit Vitse si Bogdan Palie

Cum de obicei prefer sa fac abstractie de senzatiile pe care le am in timpul reprezentatiei - mult prea empatice -, m-am analizat „la rece”, dupa iesirea din sala. Si prima reactie a fost sa ma intreb daca am asistat la teatru de avangarda sau la un experiment, pentru ca, da, e oarecum mai greu sa incadrezi Plangerea mesei si a scaunului - un text semnat de Benoit Vitse, in montarea foarte tanarului regizor Bogdan Palie - pe o directie clara. Spectacolul este genul produselor de nisa, caci nu s-ar putea spune ca e deschis chiar tuturor gusturilor. Titlul trimite, prin constructia lui, la suprarealism, dar si mai graitoare mi-a parut precizarea din sinopsisul spectacolului „Poem suprarealist desenat pe nisipul lumii ce nu ne da pace”. Literar, lucrurile par sa se aseze foarte bine, dar impresia pe care mi-a lasat-o textul e ca e unul haotic, unde se invalmasesc probleme acute de ordin politic si social, cu discursuri pornografice. Astfel ca, din punctul meu de vedere, Plangerea mesei si a scaunului e mai curand bun la lectura si mai putin pregatit pentru a fi montat. Intr-un fel este riscant, de vreme ce ideea de poem lasa regizorului destula libertate pentru ca ansamblul, deja dificil de urmarit, sa se complice mai tare.  

Bogdan Palie a vibrat, in mod cert, cu textul, incercand sa-i dea o turnura logica si sa-i mai pondereze „aprinderea”. A dorit, intr-un fel sau altul, sa-l salveze, caci din povestea ambigua dintre doua surori de un erotism ciudat si un scriitor, poveste care e ajustata cu fragmente din razboiul din Serbia sau cu violentele din Mexic, nu se intelege prea mult. O problema este si constructia piesei care incepe in forta prin specularea sensibilitatii spectatorului. Socand, prima parte are un puternic efect asupra salii cu descrierile amanuntite ale fanteziilor sexuale, cu mesajele anti-capitaliste si militantiste. Dar, de la jumatate, dupa ce s-a consumat emotia si apriga respiratie a publicului, dupa ce acesta a fost trecut printr-o experienta ce i-a impus eliberarea de prejudecati, constructia da semne de relaxare, pana cade chiar in monotonie. Reluand subiectul dintr-o perspectiva suprarealista, urmuziana as spune, autorul nu a facut altceva decat sa repete in aceasta a doua parte ceea ce deja, alambicat, fusese deja spus. Spectacolul insusi coboara si ritmul se dilueaza vizibil. Iar daca aceasta panta tine, pana la urma, de o poetica proprie e, oarecum in defavoarea privitorului ale carui baterii supraincarcate la inceput se descarca la final, ajungandu-se la o stare de epuizare improprie parca unei reprezentatii ce se vrea a fi in forta.

Textul sincopat are totusi cateva momente care raman intiparite foarte clar in memoria spectatorului. Cateva teme mari urmaresc si leaga fragmentele – filoane evidente in tesatura rasucita a textului: ignoranta (care implica minciuna generala a vietii), salbaticia omului mereu predispus la a lovi in celalalt, martiriul, dar si fobiile sau megasexismul in care traieste societatea actuala. Sunt destule scene de o sinceritate acablanta. Asa e si monologul rostit de personajul masculin, scriitorul - mai mult, poetul. Un om gol, intr-un spot luminos isi spune credinta care, ca orice credinta are un mesajul direct si impresioneaza prin insasi simplitatea sa: „nu suntem nici orfani nici vaduvi, suntem redusi la simplitatea si la durerea neantului. Ce doresc sa va spun astazi de aceste vieti mutilate, repet, de aceasta suferinta si de aceasta indignare provocata de acesti morti, este ca am atins foarte simplu ultima fututa de picatura a paharului. Am ajuns sa atingem ultima fututa de picatura a paharului pentru ca singura chestie care conteaza pentru voi, incepand de la puterea absoluta care nu genereaza decat nenorocire, sunt banii, incurajarea concurentei, a fututei voastre «competitivitati» si a consumismului demasurat, ce sunt alte feluri de a numi violenta”. Pentru ca, odata cu poetul, actorul duce mai departe strigatul cumplit a ceea ce e de neinteles si atat de uman in noi toti. Poate de aceea monologul e spus foarte aproape de spectatori, cu o privire luminata, sincera, pe o voce articulata si joasa.

Daca se dovedeste ceva cu limpezime, este ca suprarealismul se pliaza de minune si pe ceea ce traim in acesti ani, doua mii si ceva. Tanarul regizor Bogdan Palie se arata a fi un atent analist al textului, un cautator al sensului adanc, care stie sa foloseasca cu pricepere referentialitatea. Alaturi de el, artistul vizual Radu Salahoru a dublat prin materialul video intelesurile textului, oferind un spectacol de plan secund, unul ridicat din imagini. Unele cadre de o sensibilitate aparte au coexistat cu altele, explicite, alcatuind un univers al proiectiilor contrastant si in consonanta cu ansamblul regizoral. Doi actori au sustinut partitura deloc usoara, doi actori pe care i-am mai vazut in productiile Teatrului Fix: Stanca Jabenitan si Catalin Mindru. M-a bucurat schimbarea de ton a Stancai, acum intr-o atitudine senzuala, iesita din tiparul cu care ma obisnuisem dupa cateva reprezentatii in care o vazusem. Cu multe posibilitati de joc, flexand intre erotism, siretenie, un anumit grad de sadism, dar si inocenta, naivitate ori sensibilitate, actrita exploateaza o paleta intinsa de nuante, reusind cu succes sa se mentina in linia suprarealismului. De partea cealalta, Catalin Mindru a inteles si poarta corect, dar si convins, mesajul regizoral. Continand la randu-i mai multe personaje intr-unul singur, face salturi firesti de la comic la seriozitate sau de la credulitate la duritate. Iar cand toate privirile sunt atintite asupra-ti, cand intelegi cat de aproape e publicul de tine – asa cum se intampla in timpul frumosului monolog al lui Javier Sicilia – probabil ca stii, ca actor ca intr-adevar ai reusit si ca o asemenea clipa iti apartine pe de-a-ntregul.

Asadar, experiment sau avangarda? Limita e fragila. Avangarda, pentru apropierea neobisnuita dintre om si obiect, pentru transformarile ce se petrec in universul rasturnat din text. Dar experiment pentru natura relationarii cu sala, pentru imaginile subliminale ce trebuie cautate cu atentie, pentru insasi existenta unui asemenea spectacol in programul unei companii din Iasi. Va fi cazut astfel un mit - acela ca iesenii nu sunt receptivi la arta explicita, la formele detabuizante si la fenomenul underground? Eu cred ca da. Si mai cred ca mitul a amurgit de multa vreme. Ramane doar sa vina mai multe spectacole care sa demonstreze cum conformismul pe care ne-am obisnuit sa ni-l autocolam, nu mai are o baza reala. Caci traditia nu exclude teatrul nou si nici teatrul nou nu neaga traditia.