articol
stats

Tango cu viata

Din traditia spectacolelor cu societari, Teatrul National „Vasile Alecsandri” a ales inaintea mini-vacantei de Craciun sa ofere un mic dar publicului sau la Sala „Teofil Valcu” – Damen Tango sub semnatura regizorala a lui Vitalie Lupascu, avandu-le in rolurile principale pe actrita Mihaela Arsenescu Werner si foarte proaspata absolventa a Masterului de Actorie, Bianca Ioan.

Regizorul nu e la prima intalnire cu spatiul TNI-ului, caci in 2009 lucra aici un text de Ronald Harwood, Qvartet fiind un spectacol care a tinut multa vreme „capul de afis” la Sala Studio. Fericita zodie, care-i aducea atunci impreuna pe Sergiu Tudose, Mihaela Arsenescu Werner si regretatii Violeta Popescu si Florin Mircea, a castigat in 2010 premiul UNITER acordat de British Council. Asadar, nicidecum strain de capitala Moldovei, cu atat mai mult cu cat si-a pastrat si scenograful, pe Rodica Arghir, Vitalie Lupascu ridica un spectacol clasic, narativ, mizand pe succesul actorilor si apasand pe coarda lui sensibila – dramaturgia rusa.

Damen Tango e o poveste dupa un tipar obisnuit, in care se combina dulcele cu pateticul si umorul, scrisa de Valentina Aslanova. Riscul regizorilor care aleg autori de opere dramatice necunoscuti e considerabil, pentru ca in momentul in care te decizi sa lansezi un nume nou, textul ar trebui sa fie  unul de calibru. Or, asa ceva nu se intampla si in cazul acestei opere care copiaza un subiect devenit, in timp, cliseu, trimitand, partial, la Ducea pasare a tineretii / Sweet Bird of Youth (piesa originara apartine lui Tennessee Williams, iar regia celebrului film din 1989 e semnata de  Nicolas Roeg) sau la mai recenta piesa Portretul Doamnei T scrisa de Ana-Maria Bamberger. Pentru Aslanova, Damen Tango a reprezentat debutul in dramaturgie (1997) si denota o scriitura tipic feminina, sensibila, trairista in care happy-end-ul asigura si partea comerciala a acestuia. Textul e destul de ofertant pentru actori, dar si aici are zone de neverosimil si de exprimari artificioase. In consecinta, survine nelamurirea mea: de ce s-a oprit Vitalie Lupascu pe aceasta scriere, o data in plus cunoscand si preferinta sa pentru Mihail Bulgakov, Maxim Gorki sau Valentin Nicolau, ale caror texte care ar fi avut o alta greutate.

Daca e sa ma raportez la actiune, pe scurt, se poate spune ca Madelaine Verdurin (Mihaela Arsenescu Werner), o fosta dansatoare la music hall-ul parizian Olympia, are sansa de a urca din nou pe scena. Retrasa in micul ei apartament, intr-un dolce far niente pigmentat de cotidienele dispute cu servitoarea (Bianca Ioan) si de vesnicile nelinisti cauzate de un chirias mereu datornic, Jean Foucher (Daniel Busuioc), ea se insufleteste la ideea revederii publicului. Cautarea partenerului de dans e o adevarata problema, toate drumurile ducand la Simone, „fata din casa”, singura care gravieaza constant in existenta fostei dansatoare. Astfel, cele doua urca intr-un Damen Tango pe scena de la Olympia care, in viziunea regizorului, se dovedeste a fi o suprapunere, ca sens, a scenei Nationalului iesean, dat fiindca, la final, toate limitele se topesc ca intr-un vis, iar povestea lui Madelaine se universalizeaza. Daca, intr-adevar, spectacolul e demn de aplauze aceasta se datoreaza actorilor.

Mihaela Arsenescu Werner urmeaza traditia pe care a deschis-o cu mai multi ani in urma cand in 1997 se lansau alaturi de aceasta, pe scena Nationalului, Antonella Cornici, Petronela Grigorescu si Oana Sandu proaspete absolvente ale Scolii de Actorie de la Iasi, in spectacolul Efectul razelor gama asupra anemonelor (regia: Irina Popescu Boieru). Apoi in Flurutii sunt liberi (regia: Irina Popescu Boieru, 2010), actrita juca alaturi de debutantii Theodor Ivan si Silva Helena Schimdt, iar cu Fluturi, fluturi... (regia Liviu Manoliu, 2011) tanarul Ionut Cornila – si el, abia iesit pe atunci din licenta Facultatii de Teatru din Iasi – se facea remarcat pe scena Salii Studio. Asa se intampla acum si cu Bianca Ioan care impresionase si inainte de acest spectacol in rolurile din Squat (regia: Octavian Jighirgiu, 2011) sau in Fast.Forword.Now.Rewind (regia: Florin Caracala, 2010). Nu poate fi omis si ca ea e detinatoarea Premiului „Timica” din cadrul Galei Tanarului Actor Hop (Mangalia, 2011), iar aceasta e, de fapt, o recunoastere a talentului, dincolo de titluri si de cuvinte.

Pentru mine, Damen Tango a fost un dialog intre varste, un frumos si substantial schimb de replici intre cei foarte tineri si experienta unei indelugate cariere dedicate teatrului. Madelaine e, in interpretarea Mihaelei Arsenescu Werner, un cocteil de sentimente, de amintiri si replici ale trecutului, e un personaj care iubeste si, in aparenta lui carapace, traieste intens. Putin capricioasa, putin egolatra,  protagonistei ii place sa daruiasca si face asta pentru cei apropiati si pentru publicul ei – un fel de a doua casa in care se raspandeste. De partea cealalta, Bianca Ioan face o Simone care mi-a amintit foarte clar de Séraphine din filmul omonim (2008) dedicat pictoritei naive din oraselul Senlis descoperite de Wilhelm Uhde, unde rolul era prestat impecabil de Yolande Moreau. Tanara actrita isi studiaza personajul in detaliu, ii da naivitatea, simplitatea, umorul, dar si cruzimea sau stangacia de care are nevoie. In contrapunct, Daniel Busuioc intregeste relatia scenica, „danteleaza” pe marginea personajului sau, speculandu-i ticurile, noviciatul si timiditatea. Nici un detaliu nu-i scapa, e uneori previzibil, dar cu siguranta, stie sa starneasca hazul.

Daca dorinta regizorului a fost sa faca din viata e vis o supratema a spectacolului, scenografia mai mult a ingrosat – nefericit – acest aspect. Cred ca unele efecte au fost anihilate din pricina rezolvarilor de la acest palier aproape inadmisibile cand e vorba de un artist ca Rodica Arghir. De un kitsch total e fereastra cu ecran digital pe care se vede imaginea Parisului cu simbolul sau arhicunoscut, Turnul Eiffel, cand mai aproape, cand mai departe, ca si cum apartamentul s-ar fi putut misca pe harta. Ecranul devine si televizor (de ce totusi pe verticala, nu am inteles), apoi culmineaza prin a fi metafora, caci in scena finala e programata pe el imaginea unor joc de flacari, tautologie a focului interior, simbol atat de frecvent asociat spiritului si ritmului de tango. Prea mult pentru un simplu LCD. Apreciez insa coregrafia, realizata de Ligia Delia Grozdan, mai putin parca fondul muzical care combina Gotan Project cu Al Di Meola, plusand cumva sa ajunga mai usor la coarda sensibila a publicului.

Dar dincolo de figurile nu prea reusite ale montarii, de ventilatoarele la vedere si panzele din nailon, Tango-ul Mihaelei Arsenescu Werner si al Biancai Ioan devine ecoul vietii. Viata, asa cum e ea, niciodata consumata, ci vesnic bucurandu-se de clipe, de gestuile mici si de zambetul senin. Spectacolul lui Vitalie Lupascu este o buna lectie de actorie, aratand pe alocuri licariri si sentimentalisme, care ramane in tonul multor spectacole de la Studioul „Teofil Valcu”.

Articol scris de Ioana Petcu | Joi, 19/12/2013 - 23:59
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu