„Suntem o natiune de renascentisti” – interviu cu regizorul Nic Ularu

Altiasi: La distanta de un an, te afli din nou la Iasi cu o premiera absoluta la Teatrul National. Stiu ca de teatrul de aici te leaga o veche prietenie. Il cunosti din anii imediati revolutiei. Cum se trezea teatrul din Iasi in anii ’90 – anii marilor iluzii fabricate pentru deziluzionare - si cum il priveai in comparatie cu Bucurestiul?

Nic Ularu: Teatrul din Iasi este primul teatru in care am lucrat ca scenograf in afara Bucurestiului. Mi-a placut din totdeauna orasul, are un ceva care ma atrage. Pentru mine e un oras special si am incercat sa ma intreb de ce simt asta. Iasiul e diferit de Cluj, nu mai spun de Bucuresti. Aici e o altfel de intelectualitate, este un oras cu o cultura aparte. Sentimentul asta de atractie pentru Iasi mi-l impartasea si Beatrice Rancea. Iar rememorand atmosfera din anii ’90, pot sa spun ca atunci era o perioada de mari sperante. Ma uit acum la oamenii cu care am lucrat atunci – Teo Corban, Tatiana Ionesi, Ion Sapdaru -, ei terminasera de curand facultatea. Ne-am revazut pe coridoare in 2014... incaruntiti... mai mult sau mai putin... maturizati.... mai mult sau mai putin... dar sigur mai asezati ca artisti. Unii dintre ei au reusit sa fie cunoscuti nu numai la nivel local, dar si international. Cum se stie, Corban si Sapdaru au jucat in filme premiate la Cannes si nu numai...

In acea vreme, eram membru al senatului UNITER unde visam la o reforma a teatrului romanesc. Si inca mai cred ca se va intampla asta. Pasiunea sau dorinta de a face teatru poate fi uneori influentata de ideea ca „faci sau nu faci, salariul vine oricum” si aici ma refer la mai toate institutiile de stat din Romania.

A.I.: Si nu crezi ca din pricina acestei mentalitati va muri si mica speranta ca reforma in teatrul romanesc va reusi vreodata?

N.U.: Evident, avem in teatre oameni valorosi, dar ei trebuie sa se ralieze la nivelul de competitivitate, iar salariile ar trebui sa fie competitive la un nivel in care toata lumea ar trebui sa aibe dorinta de a juca (nu numai roluri principale), nu doar de a fi angajat. Vorbind de perioada anilor ’90, de exemplu, m-am aflat intr-o situatie ridicola cand un regizor britanic, cu care lucram, a dat o auditie la un teatru din Bucuresti. Majoritatea actorior au fost pur si simplu contrariati si apoi dezinteresati de sansa ce li se oferea. Regizorul a ramas epustuflat de situatia in sine. Nu-i venea sa creada ca exista actori dezinteresati sa joace, sau care au interese paralele cu institutia in care sunt angajati, si refuza sa joace pentru ca au alte angajamente.

A.I.: Anul trecut, ai lucrat Hieronymus la National. Cum ai simtit „schimbarea la fata a teatrului nostru” ca sa-l parafrazam putin pe Cioran, fiindca se si asezoneaza in discutia noastra.

N.U.: La Iasi exista oameni foarte talentati si parte din ei foarte dedicati. Unul din ei este Ticu Puscasu, un actor extrem de talentat, asezat in personalitatea lui, avand o plaja de trairi pe care le exploateaza. Am avut placerea sa lucrez si cu actori pe care ii cunosteam de acum 20 de ani, dar si cu actori tineri cum ar fi Haruna Condurache, Doru Aftanasiu, Pusa Darie, sau foarte tinerii - Ada Lupu si Cosmin Panaite care fac parte din distributia Schimbarii.

A.I.: Lucrezi din nou cu actorul Constantin Puscasu, cel care dadea inaltime si surpriza protagonistului in Hieronymus. Cum se intelege la scena regizorul Ularu cu Ticu – cum ii spun prietenii in teatru?

N.U.: Lucrurile s-au legat extraordinar pentru ca el e un om foarte dedicat. Am avut lungi convorbiri in afara repetitiilor, in care intotdeauna voia sa afle, intotdeauna voia sa inteleaga cum sa intre in fiecare gest facut de personaj, fiecare inflexiune. Totul trebuie sa fie motivat la Ticu. Si e o placere sa lucrezi cu un om care e acolo prezent cu totul. In perioada cat repeta la un rol, traieste pentru acel personaj, pentru acel spectacol.

AI.: Tocmai a terminat de filmat la Cobilianski.

N.U.: Da, si-i doresc mult sa fie remarcat. Pentru ca are niste calitati care, daca s-ar afla in America sau in Anglia, l-ar propulsa in top. Ticu face parte dintr-o categorie de actori pentru care nu exista roluri mari sau mici. Exista roluri si cu cat le faci mai bine, cu atat lucrul la scena e mai rotund.

A.I.: Schimbarea, spectacolul pe care ni-l propui acum la deschiderea stagiunii, are la baza un text al carui autor si esti. E o autoconfesiune intr-ascuns?

N.U.: Si da si nu. Borges spunea ca el este un produs al cunostintelor pe care le-a acumulat. Nu cred ca exista nici un autor si nici un artist, in general, care sa nu puna in opera sa ceva din experienta proprie. Plecand dintr-o cultura in alta cultura, din Romania in America, la inceputul carierei mele de dramaturg, am incercat sa inteleg ce ne determina in aceasta meserie sublima si dureroasa de om de teatru, in aceasta meserie care presupune un anumit sacrificiu personal care in alte profesii nu exista. Care e motorul? Care sunt conditiile ce ne imping sa facem ceea ce facem... Atunci am scris un text, Sistemul, care a fost jucat la La MaMA New York unde vorbeam despre statutul artistului american. A urmat Hieronymus in care am incercat sa disec din nou conditia artistului.

Intre timp insa, vizitand Romania mai des si stand aici mai mult timp, am fost frapat de faptul ca una dintre cele mai batjocorite notiuni – pentru ca nu e inteleasa si pluteste in abstract – este aceea de justitie. De fapt se intampla peste tot. Institutia Justitiei – ca si cea a religiei – este gandita si alcatuita de/cu oameni, iar oamenii sunt imperfecti. In orice sistem juridic de oriunde, au fost, exista si vor exista mari erori judiciare. Recent in State (au fost si sunt zeci si zeci de cazuri) un om a stat in inchisoare 25 de ani pentru o crima pe care s-a dovedit ca n-o comisese. Insa in Romania daca cineva sta cateva luni in inchisoare si e eliberat sub control juridicar, pentru ca totusi e posibil sa fie vinovat, explodeaza o intreaga demagogie pe marginea subiectului, mai ales daca persoanele sunt implicate in politica. Brusc toata lumea se pricepe la justitie, posturile de televiziune incearca sa stoarca rating, se invoca politicul, se urla, justitia devine dreapta sau stramba si motivata politic, in functie de interesele condamnatilor sau ale partidelor politice etc. Insa daca privim in urma, vom vedea ca societatea noastra a pornit-o gresit, chiar la revolutie, cu un proces ridicol al sotilor Ceausescu, care puteau fi executati si fara intregul spectacol de prost gust... Am asistat la un jeg in care cel care trebuia sa-i apere, ii acuza. Pana la urma, te intrebi cum e posibil. Iar acum tiparul e pastrat. Soclul Justitiei se dovedeste a fi fetid. Ce inseamna a fi condamnat? E una din intrebarile spectacolului. Vorbim, de asemenea, in spectacol despre justitia cu dublu standard.

A.I.: Textul – pe care am avut prilejul onorant sa-l citesc – este unul foarte concis, creionat in tente expresioniste si absurde. Totusi fondul textului e realist. In mod paradoxal, mi-a parut mereu ca suprarealismul, in speta, nu e decat un ambalaj de multe ori flamboaiant, din care rasare cu acuratete realitatea. Si-n aceeasi situatie e si absurdul, care oricat de impins catre limita ar fi arata prioritar realitatea.

N.U.: Daca analizam foarte rapid Metamorfoza - textul incadrandu-se pentru mine, in zona realismului fabulos – observam o situatie absurda prezentata cu mijloace realiste. Personajele sunt descrise cu un realism patrunzator. Exista un contrast puternic, pe care doar Kafka poate sa-l valorifice la perfectiune, intre anormalitate si descrierea ei extrem de realista. Harms si el procedeaza asemanator. Doar ca la el absurdul are un umor coplesitor. Spre deosebire de antecesorii lui – Ilf si Petrov sau Zoscenko –, care descriu in anii ’20 cu un umor foarte suculent o societate ruseasca neasezata intr-un "firesc" comunismului ce va sa vina, in care totul va fi gratis, ei bine, la Harms umorul se refera la resorturile intime ale celor mai banale scene din viata noastra. Umorul lui rezida intr-o repetitie dusa pana la absurd a unor situatii in care personajele isi traiesc din plin prejudecatile.

A.I.: Franz Kafka si Daniil Harms reprezinta hipotextul tau (adica textele care au influentat la inceput piesa Schimbarea). Schimbarea imi pare nu doar o confesiune a artistului, dar si un tribut al acestuia fata de cei doi autori.

N.U.: Am ales ca unele personaje sa fie redate in stilul celor lui Harms pentru ca traiesc intr-un absurd comic in timp ce personajele kafkiene il traiesc in tragic. La Harms violenta e comica si deopotriva tragica. Harms el insusi a avut un destin nefericit. El venea dintr-o familie de anarhisti si in tinerete, a fost deportat in Siberia o scurta perioada. Apoi a murit, se pare, in sectia de boli nervoase a unei inchisori. Practic ceea ce descrie Kafka in Colonia penitenciara sau in Procesul, i se intampla in realitate unui scriitor rus acuzat ca scrie literatura subversiva pentru copii...

In Romania ceea ce se intampla la nivelul Justitiei este de domeniul absurdului. Suntem o natiune de renascentisti, pentru care universul nu are taine. Ne pricepem la toate, de la politica, la economie, de la justitie la parapsihologie. In general aplicam cu metoda tot ceea ce nu stim. In spectacol nu localizez actiunea pentru ca nu cred ca exista un sistem judiciar perfect, asa cum nu cred ca exista undeva o institutie religioasa care sa faca legatura dintre mine si Dumnezeu, fara sa-mi ceara bani... O schimbare ar trebui facuta. In spectacolul de la National, schimbarea consta in faptul ca noul comandant aduce o imbunatatire sistemului vechi de tortura, tranformandu-l in unul mult mai rapid si mult mai eficient. Ghilotina.

A.I.: Intr-un interviu pe care-l realizam impreuna acum un an (aparut in revista „Colocvii teatrale” / „Theatrical Colloquia”, no. 18/2014) marturiseai ca „artistul e un individ extrem de vulnerabil care incearca sa se exprime. La mine acasa am relativ putine lucruri facute de mine pe care sa le fi expus intr-un fel sau altul. Pentru ca pe multe le consider neterminate”. Schimbarea – sa folosim acum cuvantul ca termen generic – echivaleaza cu un lucru perpetuu neterminat? Arta, prin extensie, inseamna schimbare? Obsesia schimbarii reprezinta si drumul obsedant al artistului catre perfectiune?

N.U.: Pentru mine Picasso este exemplul de artist care a cautat in permanenta. Cand gasea ceea ce cauta, schimba stilul si cauta altceva. Alti artisti au cautat, au gasit si au continuat sa faca acelasi lucru pana la manierism. Cand vorbesti despre "un" Picasso trebuie sa precizezi perioada - ca e cubism, perioada albastra, perioada roz si asa mai departe, dar trebuie sa faci aceasta mentiune. Pentru mine orice spectacol este un lucru viu. Ceva ce-si cere relatiile si timpul sa se aseze. De exemplu, am facut un spectacol cu Tocilescu, Hamlet, in 1985. Pino Caramitru era in rolul principal. Acolo repetitiile au durat doi ani de zile, mai schimbam, mai refaceam, iar cand spectacolul s-a asezat, nu mai era nimic de adaugat. S-a asezat profund. Imi place cand lucrez pe textele mele pentru ca mi-e usor sa operez in ele. Ma simt foarte liber cu piesele mele pentru ca pot sa inventez si sa reinventez si sa schimb impreuna cu actorii un text care intotdeauna e perfectibil. Eu, ca foarte multi alti artisti (care nu au devenit clasici in viata... si care continua sa caute), avem aceasta disperare: dupa ce finalizam ceva ne dam seama ca am fi putut face totul altfel. Singurul motiv pentru care continuam este speranta ca data viitoare va fi mai bine.