articol
stats

Sa-i dam foc Cantaretei chele...

... apoi sa intre sistemul de alarma care declanseaza stropitorile din tavan. Pentru ca nu e indicat sa va jucati cu focul acasa! – ne face din ochi, zambind,  Radu Alexandru Nica in ionesciana sa propunere de la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi.

Spectacologia romaneasca recenta i-a conturat Cantaretei chele un capitol important. Tompa Gábor a facut din povestea Doamnei si Domnului Smith un episod pe care din 1992, cand a inregistrat un real succes cu versiunea sa, l-a mai revizitat inca in 1996 la Théatre de l`Union, in 2000 la Athéneé Théatre Louis Jouvet, in 2009 la Teatrul National din Cluj. Si-a pastrat metafora cutiei muzicale si a papusilor automate, insa, pe tot acest parcurs, actorii au dezbatut mereu „interioritatea” corpurilor, universul ionescian reformandu-se de la o varianta la alta. In 2009, la Teatrul Maghiar din Timisoara, Alexandru Dabija plasa familiile Smith si Martin in rama societatii mic-burgheze a anilor ’50, o societate amenintata de verbiajul apocaliptic, unde haosul era banalizat, imbracand aspecte cunoscute oricui. La doar un an distanta, Victor Ioan Frunza unea Cantareata de Lectia, in varianta sa de la Teatrul de Comedie. Aici actorii apar in dublu rol, creand punti de semnificatii intre cele doua piese, pentru ca, in fond, in subtext, chiar autorul a speculat aceste fire conducatoare.  

Radu Alexandru Nica s-a simtit la randu-i incitat de piesa lui Ionesco si reuseste o lectura scenica justa prin reprezentatia de la nationalul iesean. Provocat de notiunea de teatru al absurdului, dramaturgie pe care nu o mai abordase in cariera sa pana in acest moment (decat poate cu exceptia Caii la fereastra de la The Trap Door Theatre), regizorul nu si-a permis devieri sau cai ocolite pe drumul textului. Inclinand balanta spre abordarea textocentrista – Ionesco nici nu prea permite alta varianta –, regia nu pierde nimic: nici farsa, nici tragicul strecurat pe sub trama evenimentiala, nici expozitivitatea brechtiana a personajului. E acolo un strop din estetica contrastelor tari ale lui Robert Wilson, impinsa insa printr-un surplus de burlesc si sarcasm. Se simte si amprenta lui Edward Albee, dar nu lipsesc nici filoanele freudiene, motive permanente ale persiflarii si ale ironiei. Apar in acest peisaj si cateva accente din teatrul cruzimii. Intr-un univers bizar, care scapa geometriei euclidiene, naiv si angoasant, viata nu mai poate fi privita decat in inertia ei, iar moartea e un perpetuu temei de gluma. In acest cadru inselator, deformat si terific, anti-personajele nu au alta sansa decat sa se supuna hazardului. Lectia de engleza e pretextul demonstratiei cum semnificatul se rupe de semnificant, cum semnificatia ajunge sa aiba cel mai inalt grad de arbitrar. Lectia de engleza desface limbajul si din pricina faptului ca intr-un cosm al oximoronului, intr-un spatiu al paradoxurilor, nici limbajul nu poate fi altfel conceput. Semnificantii sunt flotanti, iar senzatia derivei e asfixianta. Istoria si Timpul sunt anihilate, omul a devenit un mecanism sau s-a rinocerizat, asa incat si referentialitatea se supune disolutiei.

Casa celor doi Smith e o cutie suspendata in afara careia pare ca nu mai e nimic decat margini ce aluneca in hau. Ca la expozitie, personajele zambesc, se joaca si se plictisesc. Marie (Ada Lupu), femeia-mop, dar si malefica prezenta, indeplineste si rolul ghidului – ea face introducerea, ea explica unele situatii, ordona, supravegheaza, marcheaza prin actele ei climaxul evenimentelor. Captive in acest colt pe muchie de prapastie, celelalte personaje fac orice pentru a-si demonstra si pentru a ne demonstra – noua, celor din sala – existenta. Insa nu fac decat sa asiste la certificarea continua a mortii lor. Regizorul speculeaza ceea ce in absurd poate trece sub expresia starii de confuzie sau de nesiguranta, ambele fiind cauze principale ale angoasei. Publicul e contrariat de faptul ca odata ce vreuna dintre scene incepe sa capete sens, doar in cateva secunde el se destrama, lasand loc uimirii si incertitudinii. Orice dialog e deturnat, iar relatiile se infiripa doar pentru a fi anihilate cateva clipe mai tarziu. Se pluteste in derizoriu ca pe o podea de paie care ar putea foarte bine sa serveasca si drept pat. Sau mormant. Aparenta e singurul principiu inalienabil. Ea naste artificialul, fantosarea, perimarea.

Limbajul – semn nu doar al comunicarii, dar si al certificarii existentei in sine – se transforma intr-un material fluid, ce poate suferi orice modificare. O discutie asemanatoare lungilor ore de lamentatie cehoviana se metamorfozeaza intr-o farsa ingrosata, iar un moment tensionat ce se termina subit, cu un hohot de ras, aminteste vag de replica finala a lui Garcin: „Ei, hai sa continuam!” (Cu usile inchise de J.P.Sartre). De fapt, nu e scapare. Individul ionescian e condamnat a vorbi in nestire intr-o aparenta inspaimantatoare a transmiterii mesajului. Cantareata cheala, Oratorul mut, Stapanul (personaj fara cap) sau Rinocerul sunt tot atatea imagini ale ororii nascute din incapacitatea de a produce sau de a propaga un mesaj. Un ingredient pe deasupra acestei nenorociri: rasu-plansu’. Sa radem, ni se propune de pe scena. Sa radem pana la lacrimi. Insa nici lacrimile nu sunt cele rezultate in urma unui ras sanatos, nici rasul nu e unul limpede. Ci e aducator de neliniste.

In dansul macabru realizat nu din gesturi, dar prin cuvinte, actorii se coordoneaza pe ritmuri. Ies din zona de confort a psihologizarii si a realismului si se arunca in „matematica” absurdista. Emil Coseru si Tatiana Ionesi sunt de un umor fin, cautat cu atentie. Parteneri vechi pe scena, cei doi stiu sa se completeze, sa contureze momente savuroase, sa ofere expresia exasperarii in cuplu. Un delir in doi e ajutat si de mai tinerii Martin (Petronela Grigorescu si Horia Verives), cópii fidele ale gazdelor, cu o singura diferenta, aceea a fizicului. Deposedati de trecut si de viitor, traind intr-un timp zero, Smiths si Martins sunt masinarii vorbitoare acordate sau nu, perorand la turatii si pe accente diferite, care ies si intra pentru foarte scurte, ludice momente din / in realitate. Reusite din punct de vedere muzical si energetic sunt secvente precum Bobby Watson, povestea domnului Smith Sarpele si vulpea si intreaga scena a XI-a. Dumitru Nastrusnicu (Pompierul) si Ada Lupu (Marie) sunt outsiderii, cei care vin de oriunde si pot disparea nicaieri. Ei contureaza un al treilea cuplu – unul violent, instinctual, cu totul opus rigiditatii celor doi Smith sau Martin. Servitoarea si Pompierul, proletarii descinsi in casa burghezilor, tulbura cu strigatele si cu explozia lor de sexualitate aparenta acalmie din jurul „cestii de ceai”. Libertatea lor e brutala, injurioasa, revolta lor se detoneaza asurzitor. Numai ca fara efect. La final, toata lumea este bine – jocul de-a plictisul poate fi reluat. „Ei, hai sa continuam!” Ambii, Dimitru Nastrusnicu si Ada Lupu, sunt intr-o forma fizica maxima, aducand spectaculosul in mijlocul monotoniei si valtoarea iadului in paradisul singuratatilor. Ii ajuta in acest sens si Florin Fieroiu, cel care a conceput miscarea scenica. Dansul nu poate fi dans, e un flux care, asemenea cuvintelor inghesuite sau aerate, limiteaza sau pulverizeaza corpul. Monologul Pompierului (Guturaiul), actorul il stapaneste la perfectie, e un exercitiu de dictie si de rezistenta excelent sustinute.

Ritmicitatea, repetitia, bizareria sunt motive transgresate si reiterate de scenografie. Sub semnatura lui Adrian Damian Interiorul burghez englezesc, cu fotolii englezesti si Seara  englezeasca sunt un loc in care ochiul e mereu pacalit de perspectiva cu diferite puncte de fuga; o camera stramta din pricina unui tavan (cer artificial) coborat si apasator; o atmosfera rece. Contrastele puternice intre alb, negru si rosu traduc, poate, in sfera cromaticii accentele grave si ascutite ale interpretarii si ale textului rostit. Muzica a fost compusa de Vlaicu Golcea; este ea insasi o voce distincta cu functii diferite: are propria dinamica, este ecou al golului interior, replica a temporalitatii. In cele din urma, impresia e clara: toate semnele teatrale functioneaza la unison. Decor, costume, coloana sonora si light design (Lucian Moga) alcatuiesc o arhitectura solida. In maniera absurdului.

Moment de liniste. Actorii privesc catre sala. Vocea puternica a Pompierului sparge pauza: „Apropo, ca tot veni vorba, si cantareata cheala?” Ii raspunde doamna Smith, privind in public: „Umbla pieptanata la fel!” Ne simtim, acolo, in semiintuneric, vizati. Singuri, fiecare pe locul sau, avand cheile de-acasa in buzunar. Ce-a fost asta? A trecut un inger? A plesnit trist o coarda undeva? Cineva rade cu sau de noi?

Articol scris de Ioana Petcu | Lun, 16/11/2015 - 19:21
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu