Iasii in carnaval - intre spectacol si festivism

Desi nu isi propune sa inoveze sau sa experimenteze din punct de vedere artistic (nici n-ar fi fost tocmai momentul cel mai potrivit), spectacolul vine cu o abordare in care lumea lui Alecsandri transpare doar foarte palid si numai pe alocuri. Asistam la o adevarata revarsare de energie burlesca, ce curge necontenit catre publicul spectator, usor nedumerit, indiferent si parca resemnat. Nu este o reprezentatie despre o epoca si nicidecum vreo fresca a societatii romanesti din secolul al XIX-lea. Cele ce se petrec pe scena nu reconstituie un timp sau o lume, motiv pentru care lipseste acea atmosfera nostalgica, uneori idilica, din dulcele targ al Iesilor.

In spatiul de joc, gol cateodata, apar grupuri de actori care se anima intr-un adevarat „amalgam artistic”, in componenta caruia mai intra decoruri, recuzita, masti, costume, lumini, dar si un sunet amplificat mult prea puternic. In general, atmosfera sonora este una cam prea zgomotoasa, usor obositoare, produsa in cea mai mare parte de alamurile fanfarei ce se amesteca printre actori. Se pot emite diverse opinii pe tema inspiratiei sau a lipsei de inspiratie in optiunea pentru acest gen muzical, nu tocmai cult, la care cei ce realizeaza ilustratiile muzicale din teatrele romanesti apeleaza din ce in ce mai des. Pot exista argumente in favoarea, dar si impotriva unei asemenea abordari din punct de vedere sonor, probabil ca pana la urma totul e doar o chestiune ce tine de festivismul acela exagerat, adesea conturat in tuse prea groase, impins pana dincolo de teatralitate.

Distributia are un numar mare de actori; ar fi poate nedrept sa remarcam un singur nume intr-un spectacol care aduce in prim plan personajul colectiv. Mai curand impresioneaza din punct de vedere actoricesc unitatea grupului, care de cele mai multe ori actioneaza si reactioneaza precum o entitate, un singur individ. Se creeaza astfel impresia de unitate stilistica, de spectacol elaborat, finisat cu grija pana in cele mai mici detalii. Actorii individualizeaza doar in masura in care le permite conceptia regizorala si se poate spune fara teama de a gresi foarte tare ca se simte in jocul lor dorinta si placerea de a juca, dupa foarte multa vreme, in propria casa, pe scandura aceea atat de draga oricarui actor.

Personajele sunt portretizate in nuante vii, intens colorate, fara lumini si umbre, fara tonuri de gri sau cenusiu ce nu ar fi servit ideea de sarbatoare. Doru Aftanasiu infatiseaza publicului un Lunatescu naiv, usor ridicol prin amorul sau pentru mai tanara modista, dar si prin teama obsesiva pentru o presupusa revolutie. Inevitabil, personajul ne trimite cu gandul la Conul Leonida, la multiplele asemanari dintre cei doi si la eventualele surse de inspiratie ale lui Nenea Iancu. La fel de ridicola si dornica de „amoruri tinere” este Tarsita, intruchipata de Anne Marie Chertic, o actrita pe care nu ai cum sa nu o remarci ori de cate ori o vezi pe scena. Si nu doar datorita unei bogate experiente si a numerosilor ani de cariera actoriceasca. Am fi tentati sa spunem ca rolul modistei i se potriveste perfect Catincai Tudose daca n-am sti ca unui bun actor i se potriveste oricare dintre roluri, in timp ce Teodor Corban realizeaza fara sa surprinda, fara a straluci, exact acel Sabiuta pe care ne-am fi asteptat sa il vedem. Un umor cu totul aparte, spumos, de moldovean hatru e cel cu care Calin Chirila anima sala oarecum amortita, si ne aduce aminte ca asistam la reprezentatia unui spectacol de teatru care este totusi o comedie. Desigur ca Jignicerul Vadra beneficiaza si de o partitura mai generoasa, mai pitoresca, incarcata de un comic specific moldovenesc, ceea ce nu diminueaza cu nimic din meritul interpretarii actoricesti.

Fara intentia de a face numai o simpla enumerare, se impune ca dintre cei douazecisiopt actori ce alcatuiesc distributia acestui spectacol, sa-i amintim pe interpretii rolurilor principale: Pusa Darie in rolul Saftei, Petronela Grigorescu in cel al Marghiolitei, Daniel Busuioc (Alecu) si Dumitru Nastrusnicu - un Leonil credibil si parca mai aproape de lumea lui Alecsandri.

Scenografia semnata de Dragos Buhagiar este placuta ochiului si slujeste deplin ideea de spectacol festiv. Remarcam versatilitatea unora dintre elementele unui decor „cu greutate”, in sensul propriu, dar si cel figurat al cuvantului. Desigur ca multipla functionalitate a decorului este o calitate, dar in acelasi timp creeaza dificultati pentru spectatorul ce nu a citit textul si vizioneaza doar spectacolul, in a delimita spatiile de joc. Se nasc unele confuzii chiar si pentru publicul avizat, care poate doar presupune cand anume se desfasoara actiunea in casa lui Lunatescu, in strada, sau cand aceasta se muta in sala balului mascat. Nepotrivita, desi spectaculoasa in sine, este roata de balci intr-un decor ce se doreste a fi de carnaval, tot asa dupa cum nepotrivita este si cunoscuta melodie evreiasca Hava Nagilah, intr-o atmosfera sonora specific romanesca. Costumele Andradei Chiriac, la fel ca si coregrafia semnata de Florin Fieroiu, sunt inspirate, confera reprezentatiei culoarea si dinamismul de care nu se putea lipsi.

Fara a fi un spectacol de referinta, dar nici un esec, Iasii in carnaval se bucura de interesul publicului, dovada cea mai elocventa fiind aceea ca la mai bine de doua luni trecute de la data premierei, cu greu mai puteai gasi un loc liber in sala. Ceea ce nu poate decat sa ne bucure, pe noi, toti cei ce iubim teatrul.

*Guest writer pentru acest articol este Corneliu Soltuz, student in anul I la Teatrologie in cadrul UAGE.