eveniment
Data: 
11 Dec 2008 - 19:00
Loc: 
Sala Mare CCS
stats

Haina de om: teatru cu detinuti ai Penitenciarului Iasi

In Sala Mare a Casei de Cultura a Studentilor va avea loc joi, 11 decembrie, de la ora 17:00, un spectacol de teatru in care personajele vor fi interpretate de catre detinuti ai Penitenciarului din Iasi.

Florin Caracala, regizorul piesei Haina de om, a raspuns la cateva intrebari despre povestea unor oameni care au gresit, dar continua sa socializeze prin arta, cautand macar intelegere, daca nu iertare.

 

AltIasi: Cum a prins viata Haina de om?

Florin Caracala: Proiectul este al Penitenciarului Iasi, dar initiativa a pornit de la domnul Cristian Barsan, unul dintre detinuti; el este si autorul textului, avand experienta cu teatrul in penitenciar. Dupa repetitii desfasurate pe o perioada de 2 luni, au ajuns la convingerea ca e nevoie de un regizor, iar dupa lungi cautari, au ajuns la mine.

Haina de om e povestea unor oameni care au avut, au, si vor avea legaturi cu puscaria.

Nea Fane, personajul principal, a stat 20 de ani in puscarie si este eliberat; nu mai e comunism, e democratie, nu mai are familie, nu mai are nimic, dar este indrumat spre un adapost: adapostul speranta pentru fostii puscariasi.

Aici se mai afla o femeie de serviciu, Doina, plina de frustrari; un sergent, Stelica, un pampalau, care o iubeste la nebunie pe Doina; Marinica, un copil, boschetar; Robert, un fost traficant de droguri; un gropar, fost puscarias si un misionar (un adept al unei secte care se tot straduia sa racoleze oameni pentru noua credinta); Lucian si Laura, copiii fratelui lui nea Fane, si, bineinteles, ca in orice text romanesc contemporan, un inger si un Mephisto :).

Cat despre actiuni, e o intreaga nebunie. Veniti sa vedeti joi, pentru a va convinge!

 

A: De ce detinuti?

FC: Cred ca rolul meu in aceasta societate este de a incerca sa fac oamenii mai buni. Lumea, o lume mai buna.

De ce detinuti? Pentru ca eu cred in terapia prin teatru. Pentru ca eu privesc lucrurile asa: la Penitenciarul Iasi se face o trupa de teatru, iar scopul acestei trupe de teatru este de a readuce in sufletul si creierul detinutului simtul binelui. Dar sa se ocupe de asta un angajat al penitenciarului? Un om care ii are in grija? Care ii pazeste? Nu, asta ar fi gresit. Ei nu vor face nimic decat sa disimuleze o placere nebuna pentru teatru. Oamenii ar avea impresia ca un sergent major regizeaza un spectacol jucat de detinuti. Gresit. El nu face nimic decat sa se impuna, sa semneze o condica. Detinutii il vor asculta pentru ca el este sergent, colonel major sau ce mama ma-sii o fi el.

Un om de afara? Asta e altceva. Ei nu sunt obligati sa se comporte intr-un anumit fel. Pot fi ei insisi. Trebuie sa creada in omul care vine de afara; trebuie sa simta ca au ce invata de la el.

Cred ca pentru o fractiune de secunda m-am simtit perfect. Ma rog, e o poveste lunga despre cum vad eu perfectiunea: cand imi propun ceva si ating ceea ce imi propun, exact asa cum gandesc, sunt perfect; o secunda... apoi merg mai departe.

De exemplu, in spectacol folosesc si muzica lui Bjork (Medulla), un album genial, dealtfel. La un moment dat, dupa vreo trei zile de cand adusesem CD-ul cu muzica, vine un detinut la mine (eu fiind langa DVD player) si imi sopteste la ureche: "Daca as avea macar un CD cu muzica de asta, nu as mai asculta manele in viata mea!" Acum... eu nu am nimic cu manelele, dar el singur a decis si a inteles faptul ca exista si altceva mai bun decat manelele sau... cel putin la fel de bun (ca sa nu anulam deloc "valoarea" manelelor). Mai mult decat atat, eu nu vorbisem cu el nici macar o secunda despre preferintele lui muzicale. Intotdeauna am crezut ca oamenilor nu trebuie sa li se impuna, trebuie sa li se prezinte si sa li se explice, fara sa fie in vreun fel atinsi sau jigniti de preferintele lor.

Un alt exemplu: unul dintre detinuti urmeaza sa fie eliberat pe 13 ianuarie. Intr-o pauza, imi spune: "Ne vedem noi in ianuarie la un cico afara." Si eu il intreb: "Cand in ianuarie?", iar el imi spune: "Poi eu ma eliberez pe 13... pana pe 15 vreau sa stau cu mama si cu tata, chiar daca am 50 de ani, vreau sa stau la capataiul lor, cat mai am ocazia." (cu 3 zile inainte vorbisem de faptul ca mi-e dor de mama si de tata si ca imi pare rau ca am un program atat de incarcat si ca acum, cand sunt la 400 km de ei, imi dau seama ca ar trebui sa imi petrec mai mult timp cu ei, acum cand constientizez faptul ca nu stiu cat ii voi mai vedea).

Si as mai putea sa dau exemple de genul asta numa' numa'... cred ca au fost zeci pe zi in ultimele 7 zile. Cert e ca nu imi mai vine sa ma despart de ei. Am descoperit o societate care se poate umaniza, care se comporta mult mai frumos decat cei de afara. Si nu, nu disimuleaza, cel putin, nu in fata mea. Asta e sigur.

 

A: Ce te-a determinat sa te implici in realizarea proiectului?

FC: Intotdeauna am fost pasionat sa lucrez cu amatori si, mai ales, cu oameni care traiesc in anumite conditii. De mult imi doream sa lucrez cu detinuti. Nu stiu cum s-a intamplat, dar ei au ajuns la mine si ma bucur de acest lucru.

A fost o provocare enorma pentru mine; nu ii poti aborda oricum, ca si cum ar fi niste liceeni sau ca si cum ar fi la scoala populara de arte. Sunt oameni care traiesc in medii extrem de mici, inghesuite, iar in creierul lor se invart frustrari, mustrari, zgomot. In viata lor nu mai e nimic frumos si nu trebuie fortati, trebuie luati aparte. "Cu usurelu' " e o expresie prea cliseistica pentru a explica modul de lucru cu ei; trebuie abordati fin, atrasi, facuti sa vrea fara sa fie constransi. In primul rand ma ajuta pe mine: imi dau seama de puterile mele de convingere, de cat de fin pot sa sensibilizez un om, de cat de mult pot sa schimb atitudinea unui om. Sa nu ma intelegeti gresit. Chiar cred ca oamenii care gresesc trebuie sa faca puscarie, sa isi ispaseasca pedeapsa, dar nu trebuie, totusi, ca toti sa fie etichetati sau luati drept recidivisti. Multi nu mai gresesc a doua oara. Eu ii iubesc foarte mult, desi nu lucrez cu ei decat de 14 zile, 2 ore si jumatate pe zi, dar ma bucur ca i-am cunoscut.

 

A: Cum ai reusit sa faci posibil acest spectacol?

FC: Eu nu am facut nimic posibil, totul a venit de la sine, de la ei. Ei au vrut, si s-a facut; meritul este in permanenta al lor, al detinutilor (care ma suporta cu stoicism). Ah... si cred ca mai este cineva, pe langa domnul Grosu, sau doamna Dediu, de la penitenciar, si, bineinteles, domnul director al penitenciarului, un om foarte foarte fain, mai este omul din umbra. In "clubul detinutilor", exista un om cu care nu am schimbat doua vorbe, dar cred ca el este omul din umbra, care ii sustine moral pe ei si care cred ca ii iubeste mult mai mult ca mine. Nu stiu cum il cheama... domnu' Ovidiu, am auzit eu ca ii spun ei). Eu il vad ca fiind regizorul meu tehnic; el saracul statea acolo cu mine in permanenta, pe langa domnul Grosu, dar se vedea cu cata pasiune ii urmareste pe detinuti. Nu pot sa descriu in cuvinte, serios... si nu bat campii... si nici nu sunt un om prea usor de sensibilizat.

 

Haina de om se va juca joi, 11 decembrie, de la ora 17:00, in Sala Mare a Casei de Cultura a Studentilor. Intrarea este libera. Noi am scris si o cronica la piesa de teatru "Haina de om"; cei care sunt interesati, o pot citi aici.

 

Articol scris de Alexandru Andronic | Lun, 08/12/2008 - 23:53
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului admin

Comentarii

Super fain proiectul! Merita sustinut!