articol
stats

Discurs despre privirea ascunsa. Hieronymus

„Totul e permis in Gradina desfatarilor lumesti. Infranarea nu are sens pentru ca libertatea absoluta ne face egali in fata lui Dumnezeu si nu vom mai fi pedepsiti ca am cules marul. Pentru ca Binele si Raul au fost cunoscute si neutralizate, pierzandu-si puterile nelimitate” – iata un gand simplu agatat in rama fascinantului triptic Gradina desfatarilor lumesti de un personaj al peliculei cu titlu omonim semnata de Lech Majewski. Libertatea e considerata de Majewski a fi tema primordiala a vastei alegorii realizate de Bosch si despre libertate vorbeste la randu-i Nic Ularu in spectacolul sau – Hieronymus. Libertatea artistului, nascuta din momentele alternante intre luciditate si alienare, cea a omului constrans in timpul istoric si in timpul personal, alergand mereu spre indeplinirea unei dorinte care sa-l faca fericit. Libertatea iubirii, a cautarii, a intelegerii in profunzime. Libertatea de a fi.

Montarea lui Nic Ularu am simtit-o, aproape, ca pe un manifest. Unul insa dual, care a vrut sa explice statutul artistului si, in acelasi timp, sa amplifice inefabilul creatiei. Miza? Poate chiar o replica data tacerii noastre in fata a ceea ce se intampla langa noi, o replica onesta, rostita cu putere, clar, brodata cu zone de sensibilitate si, pe alocuri, cu emfaza. Viziunea innoitoare asupra biografiei pictorului neerlandez e rezultatul unei cercetari asidue pe care Nic Ularu a urmat-o pas cu pas, incercand sa gaseasca explicatiile, motivatiile unei personalitati bizare care mai degraba se creioneaza prin pictura sa, din controversele nascute in juru-i, decat din documentele de unde reies elemente precise.

Cu o premiera ce a avut loc acum doi ani la New York in La MaMa Theatre, reluat la Iasi, spectacolul demonstreaza cum procesul re-facerii nu poate fi decat unul benefic, incadrandu-se in structurile postmodernismului. Sortit efemerului, de la text la imaginea scenica, teatrul este un corp in continua metamorfoza, niciodata maturat; mort, de indata ce s-a produs, nascut iar de indata ce se pregateste sa se arate dinaintea spectatorului. In mainile regizorului, montarea actuala este un exercitiu excelent, inventiv, lucrat cu minutie, un suflu off-Broadway contaminat acum in context romanesc, pe care publicul de aici il merita. Fie si pentru aceasta jonctiune fericita intre experiment si conventional, montarea care a incheiat stagiunea nationalului iesean este o iesire din scena ce nu face altceva decat sa deschida apetitul pentru urmatorul an.

Vorbind despre Hieronymus, un suprarealist avant la lettre intr-un sfarsit de Ev mediu deloc linistit, regizorul transgreseaza intreaga realitate in ecourile prezentului. Inchizitia e politia politica, comertul cu arta e coruperea artistului, in vreme ce intrebarile fundamentale construiesc punti intre secole. Cine sunt si ce reprezinta fantasmele ce ma bantuie? unde e adevarul si cine e dincolo, in invizibil? sunt demonii din launtru – cand firavi, abia perceptibili, cand colosali, inspaimantatori – care devasteaza dintotdeauna mintea creatoare. Universaliile ne definesc si le simtim prezenta cu atat mai mult cu cat le intelegem necesitatea in traitul nostru.

Pe scena, un actor, ingenunchiaza cu privirea ravasita spre inalt. (In teatru, inaltul e mereu limitat de cutia scenei, bariera fizica, unde in intuneric se ghicesc reflectoarele si stangile, bariera de care trece privirea interpretului si gandul nostru, cu o libertate pe care o constientizam abia dupa ce vraja se pulverizeaza, nemaistiind cum a fost posibil acel moment). Dumnezeu e acolo sus, un motiv pentru a crede ca monstrii fabricati in minte si cei de pe pamant au un sens. Pentru ca noi sa avem un sens. Dumnezeu e acolo sus, lipsit de replica, un personaj ce nu poate fi niciodata vazut, un Tu ca o ureche enorma, poate surda, insa careia ii putem adresa ruga, convinsi ca suntem auziti. Daca nu ne-ar auzi, ce s-ar intampla? „Tu ai pictat si uratul si frumosul” spune acest actor in genunchi, cu parul ravasit, in intregime luminat de un reflector ce-l contureaza cu blandete.

Constantin Puscasu pare ca-si scrie singur credoul artistic alaturi de maestrul din Tarile de Jos. Precis, cu dibacia aceluia care cunoaste scena si o respira, la fel de potrivit atat in registrul grav, cat si in cel comic, cu nuante ironice, cu pauze gandite, transpus si crezand in textul personajului sau – „Ticu” Puscasu, asa cum il numesc oamenii din teatru, are lumina celui care intreaba si cauta, sperand ca la capat exista si un raspuns. Astfel este Hieronymus, descins dintr-un univers al terorii, unde cosmarul nu e doar vis, ci se si intrupeaza aievea, un spatiu al burlescului, in care ratiunea nu mai e posibila, pentru ca si morala dispare, topita in singura regula a jocului careia nu i te poti sustrage – interesul financiar. Si totusi, lumea lui  e irizata de stralucirea unui soare straniu, indepartat, care contine Binele si Raul, un fel de rubedo al saradei alchimice care hraneste inspiratia pana cand ea devine vecina cu alienarea. Revad, intr-o asemenea aura misterios palpaitoare, destinele atator artisti condamnati intre faima si denigrare, rebeli in fata normelor timpului si ale societatii lor, macinati de indoieli, esteticieni radicali. Fluturi de noapte la lumina lampii cu gaz: Goya aratand fata diabolicului de sub masca unui veac al tiraniei si al strigatului disperat; Klimt, confuz intre luciditate, nebunie si vizionarism, intr-o epoca in care arta si artistul au devenit o afacere; Egon Schiele anuntand prin poetica trupurilor sale descarnate, fornicante, iesirea omului de sub semnul tabuului. Bosch a avut, in secolul al XV-lea, urmand linia stilului surprinzator de curajos al miniaturilor ce impanzeau foile cartilor religioase ale manastirilor medievale, convingerea ca grotescul si sublimul sunt coprezente. Si oximoronica apropiere s-a perpetuat, sub diferite conotatii, pana la cele mai acute avangarde. De ce a fost posibil Hieronymus? Pentru acelasi motiv pentru care o fata cu chip angelic si piele marmoreana poarta pe piept o broasca neagra, sau pentru ca un sfant vede in strafundul lacului si in vazduh fapturi compozite desprinse din imaginarul unui Ev mediu care-si cauta Graalul intre biserica, razboaie interminabile si epidemii.

Sub ochiul mare al regizorului implinit de scenograf, cutia salii Cub se preschimba intr-un spatiu versatil, in care legile geometriei scapa rigorilor euclidiene. Asa cum se intampla in panzele maestrului neerlandez, profunzimea dispare, perspectiva e anulata si planurile se multiplica, schimbandu-si constant pozitiile. Personajele traiesc si populeaza lumea care fie se aplatizeaza, fie prinde relief, intr-un joc, cand naiv, cand realist cu formele. Ularul creeaza o poveste cu tipare umane bine definite, povestea unei vieti cu zone heteroclite unde farsa se imbina cu drama si cu suprarealismul. Astfel, sotia lui Bosch, Aleid, trece ea insasi printr-un proces de descoperire a sinelui, proces in care sexualitatea exuberanta si nevoia de aventura sunt replicile unei libertati de prea multa vreme refuzate. Irina Scutariu e insa fada pe aceasta paleta deloc simpla, compusa din drama interioara, trivialitate, nevoie de afirmare condimentata cu accente de sotie. Nicidecum tulburat in convingerile sale, un reprezentant perfect al societatii indoctrinate e Goyarts van Meervenne, socrul lui Bosch, finantatorul si acela care scoate profit de pe urma ginerelui sau. Nu doar ca-i vinde arta, dar isi face, indirect, si imagine din urma casniciei Aleidei. Sub acest obraz al vicleniei si al ipocriziei, Emil Coseru „biciueste” textul, lasand la o parte mefistofelica tenta a comerciantului van Meervenne. In biografia lui Bosch, dramaturgul Ularu a introdus si un alt personaj, Goossen van Aken, fratele pictorului, interpretat de Radu Ghilas. Nu poate fi trecuta cu vederea plasticitatea actorului, insa, din nou, impresia ca drama nu transpare prin cuvintele acestuia pana in sala, scade din potentialul pe care-l are si l-a demonstrat, in repetate randuri, Ghilas. In rest, cu toate ca rolurile le permit, actorii se evidentiaza doar prin faptul ca nu-si asuma aproape nimic din ceea ce rostesc, parand ei insisi distanti fata de scenariu, de ideiile enuntate si fata de public.

Constantin Avadanei (Alart Duhamel, reprezentant al Inchizitiei) are statura autoritara, dar nu lasa a se intrevedea nici o modulatie in comportament sau in rostire. Decupat dintr-un tablou de El Greco, Horia Verives nu profita de personajul sau, Clericul, care, cu toate ca e de plan secund, ar fi fost cu atat mai interesant de „compus”. Cosmin Maxim e oarecum monocord in interpretarea unui ucenic (Gerrit) cu profil caricatural, lubric, stupid si hilar, precum unul dintre calatorii de pe Corabia nebunilor.

Orice creator trebuie sa fie eretic intr-un fel sau altul se spune in Hieronymus, insa cuvantul „erezie” e aici echivalent cu „libertate”, iar libertatea iti permite sa vezi dincolo, in invizibil – suprafata vasta, seducatoare, unde visele intra in dialog cu plasmuitorul lor. Unii au numit-o subconstient (André Breton), altii geniu dublat, in cele mai multe cazuri, de nebunie, de boala (Salvador Dalì). Dar, in ecuatia necunoascutului, e nevoie de curaj si pentru a deschide calea de acces in subconstient, si pentru a purta boala, si pentru a suporta geniul. Nic Ularu realizeaza in Hieronymus un amplu eseu despre privire. Dispozitivele butaforice, ecranul de proiectie, iluziile optice pe care le creeaza scenografia (in care s-au implicat si asistentii Neda Spalajkovic si Tamara Joksimovic), toate procedeele sunt menite a surprinde spectatorul, el insusi mobilul principal al mizanscenei. Se vorbeste aproape mereu despre privire, caci a privi e o stiinta, un har, un act de sinceritate, o alunecare in sine.

Intr-o istorisire cu valoare oarecum parabolica, protagonistul rememoreaza o intamplare din copilarie – episodul apartine chiar biografiei lui Nic Ularu –, cand pentru ca sa nu se apropie copiii de o fantana in care ar fi putut cadea, bunica le spunea ca in adancul putului se afla un balaur. Infricosati de posibilitatea de a deveni victimele fortei malefice, dar si de tonul grav al batranei, brav actor inaintea unui public credul, copiii ocoleau locul cu pricina. Hieronymus nu, pentru ca usa interzisa este fascinanta pentru aceia care cauta sa afle ce e dincolo. Manat de curiozitatea „ereticului”, purtand pe varful limbii gustul dulce-amarui al pacatului, dar si dezamagit de nepatrunsa bezna din put, Hieronymus a inceput sa deseneze balaurul, asa cum si-l imagina. Prima incercare de a patrunde nepatrunsul. Reintors la varsta copilariei, artistul e cel care simte cuvantul de dupa cuvant, are ochiul intors al orbului Oedip, simte sunetul pur din spatele tacerii. Cand, fantomaticul Goossen isi intreaba fratele ce a facut ca unul dintre ei sa dispara in noaptea uitarii, cat timp celalalt traieste din plin recunoasterea, raspunsul vine ca o sentinta: pentru ca tu nu ai fost decat un timid mim al realitatii, in vreme ce eu am citit povestea din spatele chipurilor acelor tarani carora tu le faceai doar portretul; apoi, pentru ca tu n-ai fost liber, si n-ai fost liber pentru ca nu ai visat niciodata. Exista insa si o alta privire in afara celei omenesti, oricat de inzestrata ar fi aceasta. E vorba de un mare ochi de departe, inaintea caruia omul dezgolit devine vulnerabil. Ca in Biblie. Ca in panzele pe care, inhatate de pe pamant, sau cazand din cer spre moarte, trupuri firave nu mai au nici o scapare dinaintea constiintei care ii „cerne”. Dar, intors in realitatea sa, in dreptul sevaletului, artistul – un mic demiurg al unui univers stramt – nu poate decat sa refaca, fara incetare, balarul ce ameninta din intuneric.

In manifestul sau pentru un „dialog cu invizibilul”, dramaturgul Nic Ularu lasa loc poeziei suprarealiste – „Capul imi plutea singur intr-un peisaj ciudat si, mai apoi, capul s-a prelins”, imagine de exceptie asemanatoare acelor fiinte hibride care forfotesc in universul lui Bosch, aratari, efemeride, pe care protagonistul nu vrea sa le piarda cu nici un pret. Aud intr-un ecou distorsionat, alaturi de Hieronymus, cuvantul Anonymus. Din latina s-ar traduce fara nume si fara nume este acest pictor pe care-l redescoperim mereu in grotescul de care ne lovim zilnic, in hazardul declansator de fantastic ce ne stapaneste existenta. Frumosul si Uratul, Binele si Raul sunt antinomiile eterne care-i scalda ochiul micului demiurg visator sub un cer jos, care nu se stie daca-l aude in fosnetul vietii lui marunte. Un cer apasator sub care numele sunt perisabile. Din Hieronymus, Nic Ularu lasa la final doar imagini ce iau dimensiunile considerabile ale scenei. Vacarmul tacut, bestiarul viermuitor, geamatul ce nu poate fi auzit al fantasmelor raman pe retina spectatorului ca efigiile unei lumi apuse, hohotitoare, bufe, delirante. O lume plina de anonimi aflati pentru totdeauna in cautarea unui nume.

Articol scris de Ioana Petcu | Joi, 03/07/2014 - 20:04
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu