Departe de casa, in miezul familiei

Comedia neagra urmareste intruziv relatiile din familia Weston si felul in care acestea se desfasoara, mai ales dupa ce Beverly Weston – sot, tata si bunic – alege sa se sinucida. Asa-zisa reuniune ce va avea loc dupa acest moment aduce cu sine stari si imagini la fel de maladive si de tenebre ca si reciprocitatea cu care personajele se jignesc.

Spatiul de joc este generos, dar frant in acelasi timp de obositoarea schimbare de planuri. Scenografia semnata de Stefan Caragiu aglomereaza si asfixiaza, efecte dorite – probabil – pentru a reda atmosfera sufocanta si torida din casa sotilor Weston. Primul care urca pe scena sa-si spuna crezul este Bev (Emil Coseru), intelectual desavarsit in tainele alcoolului. Deschiderea aforistica cu citatul din T.S. Eliot – Viata este lunga – insumeaza intregul comic negru al spectacolului. Justificarea lui in privinta bautului este pactul pe care il are cu sotia sa, Violet (Mihaela Arsenescu Werner), care este dependenta de o gama larga de medicamente. Premergator disparitiei sale, Bev angajeaza o menajera, Johnna Monevata (Diana Chirila), careia ii marturiseste in acceasi nuanta grotesca faptul ca sotia lui are cancer la gura. Senzatia de ardere aferenta bolii nu este resimtita doar de ea, ci se va dovedi la fel de caustica si pentru celelalte personaje pe care Violet le ironizeaza dur.

O alta fractura, scindare, are loc intre jocul actoricesc masculin si cel feminin. Ceata de femei virulente monopolizeaza scena prin forta, rautate si o inteligenta la fel de muscatoare precum inflamatiile de care sufera sotia lui Bev. Dintre acestea se remarca Mihaela Arsenescu Werner (Violet Weston), Doina Deleanu (Barbara Fordham, fiica lui Violet si a lui Beverly) si Tatiana Ionesi (Mattie Fay Aiken, sora lui Violet). Plusul de putere apartine acestora, obtinand astfel focalizarea imediata a privirii spectatorului. Fiind clar un razboi al amazoanelor, barbatii, care au mai curand roluri mediatoare in cel mai bun caz, nu ofera o prestatie tocmai accentuata.

Dar puterea si impactul spectacolului este si produsul regizorului Claudiu Goga, cel care s-a ocupat de asemenea de ilustratia muzicala. Acesta ramane fidel melodiei lui Eric Clapton: Lay Down Sally, asemenea regizorului John Wells care a adaptat piesa lui Letts pentru marele ecran. Alaturarea stilurilor country-rock si blues-rock produce efectul sonor dorit pentru nebunia domestica ce se regaseste in casa Weston.

Spectacolul este o defilare a fortelor feminine, o fresca bine nuantata a familiei disfunctionale care reliefeaza grimase realiste. Imbucurator este faptul ca un asemenea text a fost valorificat, oferind deopotriva actorilor si publicului o provocare in ceea ce priveste tema si modul abordarii acesteia: anume intr-o maniera respingator de plauzibila.

*Guest writer pentru acest articol este Marius Patrascanu, student la Jurnalism teatral in cadrul UAGE Iasi.