articol
stats

De ce nene…, de ce?

Cele trei puncte de suspensie din titlu nu marcheaza o pauza meditativa sau de respiratie. Instinctul il va impinge pe cititorul randurilor ce urmeaza sa puna in locul lor un previzibil „Anghelache” sau un generic „nenea Iancu”. Insa in intrebarea aceasta cu gust amar in care se resimte pe undeva si dulceag-compatimitorul, nu mai putin absurdul titlu De ce trag clopotele Mitica?, in locul punctelor de suspensie s-ar putea completa si cu nume din istoria (mai) recenta. Te las „stimabile” cititor, in cele de mai jos, sa gasesti chiar tu personajul absent.

Intai protestul: Am incercat sa trec peste nodurile (multe) din gat pe care le-am simtit stiind, inca de anul trecut, ca ultima varianta a Scrisorii pierdute in regia lui Mircea Cornisteanu de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova este reluata in distributie ieseana la noi. Mi-am propus, intr-un exercitiu aproape sortit esecului, prin insusi faptul de a aluneca pe nesimtite in relativisme, sa ma plasez si de partea unei echipe manageriale al carei scop este acela de a aduce la teatru un public numeros, si de partea unui regizor apreciat si cu o experienta neindoielnica, dar care a hotarat ca nu e oportun sa se reinventeze la Iasi.

Pentru mine, Scrisoarea pierduta s-a transformat intr-un „caz”, care se poate ascunde sub motivatia, de altfel valida, ca si spectacolele de opera sunt plimbate dintr-o institutie in alta, fara prea multe modificari, bucurandu-se doar de alti solisti. In fond, ideea de baza e a regizorului, si regizorul are drept de decizie asupra conceptului propriu. Pe masura ce balanta inclina si intr-o parte si in cealalta, detaliile si nuantarile capata o importanta certa. In consecinta, se ridica semne de intrebare: oare nu se impunea, si intr-un gest de eleganta, ca Teatrul National din Iasi sa precizeze pe afis ca varianta originala s-a jucat la Craiova? E vreo problema in a recunoaste un parteneriat? De ce ne deranjeaza reproducerea Scrisorii pierdute si nu ne deranjeaza cele trei productii aproape fidele ale lui Andrei Serban la Opera din Iasi?

Mircea Cornisteanu isi reia la noi, mai mult sau mai putin arogant, propria idee, asa cum in critica unii obisnuiesc sa-si publice acelasi text, fara nici o completare mai la stanga sau mai la dreapta, in doua-trei reviste diferite. Reluarea propriei cronici de teatru de pe www...ro in paginile revistei „...”, si nu numai, nu e o chestiune care sa ne intrige, careia ii gasim argumente, dar Scrisoarea de la Craiova la Iasi ne revolta. Pen’ce nene? Pentru ca e mai usor sa vedem intotdeauna vina celuilalt inainte sa cautam prin buzunarele noastre, poate gasim si prin ele vreo Scrisoare a noastra?

In toata aceasta mare de nedumeriri, pe tot acest teren al arbitrarului, unde adevarul se vede diferit in functie de punctul de observatie in care te plasezi, un fapt mi se pare cert. Atata vreme cat criticam si radem de tertipurile si incalcelile cu iz romanesc expuse odata de I. L. Caragiale si usor recognoscibile si azi, de ce continuam sa ne comportam la fel? De ce radem de plantele din plastic, pe care Pristanda le uda fara sens pe scena, si trecem mai departe traindu-ne nestingheriti viata din plastic? Arta din plastic? Teatrul... din plastic?

Si-apoi cronica: Cand, in lumea teatrului te referi la Caragiale, e oarecum inevitabil sa nu rasara in mintea cunoscatorilor si numele lui Mircea Cornisteanu. Nu-i pot fi puse sub tagada creatii importante ca Integrala Caragiale (2011-2012), spectacolul de televiziune realizat dupa corespondenta autorului, Al matale, Caragiale (2002). Pentru directorul Teatrului „Marin Sorescu”, textul si variantele pe care le-a realizat au o istorie lunga in cariera lui. A debutat in teatrul craiovean cu Scrisoarea pierduta (pe care azi o considera „un piesoi atat de tare al dramaturgiei romanesti”?! cf. Conferinta de presa de la TNI 2015), iar in 1989, cu montarea de-atunci, isca o enorma disputa cu cenzura. Ceea ce-am vazut la Sala Mare de la Iasi arata ca artistul stapaneste, intr-adevar, simtul pentru genul inconfundabil al dramaturgului nostru canonic. Caragiale in care comicul tainuieste zone de absurd si note de gravitate este unul reusit. Un Caragiale premergator lui Ionesco, in cheia lecturii lui Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu sau St. Cazimir, cu inepuizabile accente si replici de incontestabila noutate, este unul asa cum el insusi se considera - cu „simt enorm si vaz monstruos”. Iar montarea de la nationalul iesean face proba acestor trasaturi.

Din pacate, actualizarile, atunci cand nu sunt cu totul mutate in „lumea noua” si constituie alaturari si potriviri lasate la jumatatea drumului, nu reprezinta optiunea cea mai fericita. In epoca faxului si a teleconferintei, a bodigarzilor si a laptop-ului, a familiei de la ’89 si a vizitelor la Bruxelles, ravasul si ulucile nu se mai justifica. Iar cand supei caldicele i se adauga mirodenii peste mirodenii – cum sunt obositoarele, mereu aceleasi, conotatii sexuale, un discurs satiric la adresa Europei si videoproiectii redundante –, gustul se pierde in marea de arome. Frumoase si cu adancimi de drama sunt cateva momente precum cel in care cetateanul turmentat, ramas singur, dupa ambuscada de la sedinta, se infasoara in drapel si, impleticindu-se, pe fundalul sirenelor si a unui tumult confuz, aminteste de starea noastra din zilele revolutiei de la care s-au scurs douazeci si cinci de ani. Bune jocuri de umbre la final, cand personajele raman pe fundal, in intuneric, profilandu-se intr-un soi de anonimat ce face mai bine legatura dintre sala si „oglinda scenei” (mult mai bine amplasate decat reiteranta si lunga proiectie asupra publicului din actul al III-lea).

Insa aceste crampeie de o estetica si mesaje remarcabile sunt minate de insertia Antenelor (iar, daca nu e de-ajuns, si a B1 TV), a unui razlet „Fa-Nica”, a unui prezervativ (pierdut si acesta, desigur) si a steagurilor Uniunii Europene. Scrisoarea ne poarta prin ultimii douazeci si cinci de ani ai presupusei libertatii de exprimare, combinand toate locurile comune ale acestui sfert de secol, fara a trasa linii clare si proliferand ideile aproape tot asa cum amesteca notiunile stimabilul Catavencu in pseudo-peroratia sa.

Regizorul nu e interesat atat de mult de scrisoare (in sensul in care altii au facut-o – Stefan Negrau in montarea spectacolului de opera omonim ONB), cat de starea societatii. Pentru Cornisteanu Cetateanul turmentat e personajul principal. El, cel care in montarea din 1989 se plimba pe scena cu o plasa neagra in mana, facand legatura cu obsesia romanilor din comunism de a avea intotdeauna o plasa pentru ca nu se stia daca nu descopera vreo coada in drumul lor, la care sa se aseze. Cetateanul care acum flutura drapelul Romaniei si-l asaza in jurul gatului, care e nationalist din obisnuinta, proaspat aterizat pe hotarele Europei al carei concept il vede ca prin ceata. Calin Chirila in popularul rol al Cetateanului este, fara doar si poate, savuros.

In ceea ce priveste actorii ieseni nici o surpriza la orizont. Constantin Puscasu (Branzovenescu) arata de cata flexibilitate se poate bucura structura sa actoriceasca. Lucreaza cu lupa asupra rolului si face un contrapunct notabil cu Teo Corban (Farfuridi), avocatul de pe falia sobrietatii pretinse, in spatele careia se ascunde complexul de inferioritate. In triunghiul amoros se opteaza pentru un Trahanache destul de in varsta pe care, prin experienta scenica indubitabila, Petru Ciubotaru il cantoneaza intre sotul interesat sa pastreze aparentele unei casnicii comode si credulul care nu intelege evidentele – pentru ca, nu-i asa, adevarul il acceptam sau il vedem dupa cum ne avantajeaza. Tipatescu e foarte tanar si oarecum imberb in interpretarea lui Cosmin Maxim care debuteaza cu o voce castrato in scena cu Pristanda (Doru Aftanasiu) ce nu se mai explica pe parcurs. Irina Radutu Codreanu e Zoe a carei buna parte din text nu am putut-o auzi. Catavencu e o exploatare interesanta, un personaj scamator, vinde iluzii intr-un ambalaj bombastic, nu lipsit de inteligenta se complace in tavalugul evenimentelor pe care-l detoneaza si al carui victima cade. Din pacate Ionut Cornila, atat de des distribuit in genul acesta de rol, imprumuta ceva din jocul lui Tartuffe, putin din Fadinard si risca sa imbratiseze cu succes maniera in teatru (si nicidecum in sensul ei bun). Dandanache e senil si paralitic, interpretare care se justifica, iar Dionisie Vitcu in scaunul cu rotile e o ironie peremptorie. Horia Verives e vana raului, gogoliana prezenta caricatural-grotesca depistata cu finete de regizor in Michel (feciorul din casa, in textul lui Caragiale). In alte roluri sunt Constantin Avadanei (Ionescu), Gelu Zaharia (Popa Pripici), Radu Homiceanu (Popescu) si Andreea Spataru (bodigardul lui Dandanache). Per ansamblu, spectatorii au ras la poantele de doi lei, au aplaudat intrarea lui Dionisie Vitcu in scena si, ca de-obicei, s-au ridicat la final sa aplaude in picioare.

Totusi, daca scrisoarea ar fi ramas realmente in epoca juponului dantelat si al umbrelutelor de soare, morbul imposturii, al zeflemelii si al kitsch-ului pe care ni l-am insusit, iata, cu atata naturalete, n-ar fi rasarit mai pregnant si mai usturator dintre randurile „docomentului” caligrafiate atent cu condeiul? De ce nene... sa ne straduim cu orice pret sa ne mutam mostenirea dramaturgica – si nici atunci pana la capat – in secolul lui homo videns care de fapt are doar senzatia ca vede sau care, in continuare, se face ca nu vede. Nu vede ca rade chiar pe seama lui – de ce nene..., de ce?

Iar daca pana acum cititorul n-a gasit cu numele cui sa inlocuiasca punctele de supensie din refrenul textului, poate ar trebui sa se intrebe daca nu e cumva lipsit de indrazneala s-o faca. Dar daca e chiar numele lui?

Articol scris de Ioana Petcu | Dum, 11/01/2015 - 18:48
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu