articol
stats

Buzunarul cu paine sau o reprezentatie de-a rasu ′- plansu′

Avizierul salii Studio, din cadrul Universitatii de Arte „George Enescu” se anunta a fi presarat cu o multitudine de examene de licenta a studentilor aflati in anul terminal. Astfel, pe data de 20 martie, vineri, am asistat la premiera spectacolului Buzunarul cu paine de Matei Visniec, o reprezentatie clasica, in regia profesorului coordonator si actor la Nationalul iesean, Doru Aftanasiu. Din distributie fac parte Bogdan Manolache Omul cu baston si Bogdan Mircea Borta Omul cu palarie.

Piesa lui Visniec este o felie de viata, ce vorbeste despre noi - oamenii, care ne aflam intr-un continuu „latrat dezolant”. Ca structura, textul este realist si curge intr-un ritm alert. Nu cred ca pot exista semne de intrebare, in ceea ce priveste intelegerea sa, deoarece nimic nu este codificat, ci ne este filtrat, ca printr-o oglinda, pe care de cele mai multe o privim, dar… nu ne vedem in ea.

Spectacolul incepe printr-un scurt moment de contre-jour, prin care se distinge, voalat, o silueta, care tine in mana un baston, iar pe cap poarta o palarie si este situata cu fata la public. Cand imaginea se clarifica, vedem ca, de fapt sunt doua figuri: omul cu baston si omul cu palarie. O usoara apropiere m-a trimis la Charlie Chaplin, pe care-l recunoastem chiar dupa cele doua obiecte de recuzita. O idee notabila, dar care, din pacate este tratata la modul superficial, deoarece este abandonata!

Ca si in alte examene-spectacol la care am asistat, nici aici nu se mizeaza pe o scenografie, decor sau pe elemente de recuzita (sacii cu paine, pietre si funia) foarte ample. Spatiul este utilizat, adaptat corect conditiilor scenice. Fantana este reprezentata printr-un triunghi decupat in spatele pantalonului de pe scena, luminat cu nuante de lumina pala, rece si albastra, plus interventia unui stroboscop. In rest un spatiu gol, suspendat, chiar tipic teatrului absurdului.

Daca stau si analizez mai bine idea scriiturii si ma uit atent la personaje, poate ca… Buzunarul cu paine este un alt Asteptandu-l pe Godot cu alti doi indivizi, unul fiind  Estragon, iar celalalt Vladimir. Godot, in cazul de fata este direct proportional cu simbolul cainelui. Ce este acest caine? Exista? Nu! Pe de o parte, este o metafora a neputintei, a declinului, a dezumanizarii si a raului, care zace in fiecare dintre noi. Dar, pe de alta parte poate fi si speranta, acea luminita de la capatul „fantanii”, care… pe teritoriul absurdului-no man`s land nu licareste nicicum.

Se presupune, cel putin la nivel teoretic, ca dupa trei ani in care discipolii studiaza Arta actorului cu mecanismele de rigoare si ajung in pragul licentei, noi, spectatorii, trebuie sa vedem un bagaj de resurse bine definit si nu conturat, schitat. E proba finala, iar usa este deschisa pentru a urma traseul (mai mult sau mai putin), pentru care artistii au fost antrenati. Teatrul, atunci cand e vorba de relatie, se realizeaza, de obicei in urma unei munci colective, de echipa. Jocul celor doi protagonisti incepe in forta, intr-un ritm vioi, sustinut de miscari browniene in scena. Cei doi actori se afla la poarta iadului, unde nebunia domneste. Mai punctez, totodata, faptul ca, intre Bogdan Manolache si Bogdan Mircea Borta s-au vazut contraste, discrepante majore. De multe ori am simtit ca obosesc, din cauza alergaturii excesive pe scena, iar de la jumatatea spectacolului ceva a fost putred... fluxul energetic s-a disipat, creandu-se goluri, iar Bogdan Manolache, din pacate, juca singur. Este vital sa existe relatie intre parteneri, reprezentatia trebuie sa curga, in caz contrar nu va fi posibil sa reusesti, ca actor sa te incarci si sa ridici spectacolul, daca partenerul de scena nu-ti ofera feedback-ul necesar.

A rade folosind tehnicile care trebuiau invatate si aplicate in cadrul cursurilor de Vorbire scenica e mare lucru! Un ras strident si artificial se observa, din cauza lipsei exercitiului in acest sens. Un alt aspect important este cel al coordonarii dintre gand, rostire si miscarea corpului. Este inestetic sa privim un actor care nu se simte bine in pielea sa pe scena. Totul trebuie sa decurga in armonie sau chiar matematic, dar paradoxal, nu in sensul de mecanicitate. La nivelul acusticii lucrurile au stat intr-o lumina favorabila. Pentru a incheia discutia asupra jocului scenic, mai punctez, faptul ca, cei doi actori sunt foarte expozitivi, iar orice urma de „traire” este anulata, nu am simtit nimic launtric, niciun gand care sa mocneasca si care sa-i roada…

Ilustratia muzicala, creata cu ajutorul chitarii electrice s-a pliat pe produsul artistic. Emana sunete dure, disonante, care-ti scrijelesc auzul sau, mai bine spus, accentua „latratul cainelui”, care era din ce in ce mai „dezolant”. Apare un „intermezzo”, in care Doru Aftanasiu, pe fundal rosteste sfanta rugaciune Tatal nostru, iar actorii merg prin public impartind bucati de paine. Am putea (probabil) rezuma aceasta idee regizorala, prin stintagma paine si circ (a latinilor). Publicul numeros a asistat la drama unor oameni-paiate, din carpa, care se dedubleaza si se afunda in cautarea propriului Eu, care atarna undeva in neant.

Morala: daca din texte slabe se pot face spectacole bune, atunci din texte foarte bune, pot iesi spectacole slabe. Din nefericire!

Articol scris de Ivona Lucan | Lun, 23/03/2015 - 20:41
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ivona.lucan